I never met another human I’d rather be

This one is for you, girls!

 Am spus-o des și o repet: sunt foarte norocoasă cu oamenii pe care îi atrag în preajma mea, în viața mea sau lângă mine. Și eu insist că e noroc. Nu fac nimic mai special, nu-i caut și nici nu-i triez. Apar sau mă găsesc. Și se lipesc. Și-aduc cu ei povești întregi și vieți și drame și prietenie.

În seara asta îmi ciocneam paharul cu două dintre cele mai mișto femei pe care eu le-am cunoscut, înconjurate de prieteni, de gălăgie veselă și multă bere. În mijlocul unei discuții aproape serioase, romantico-dramatică dar și destul de plină de intimități realizez că ele două abia s-au cunoscut în seara asta venind să petreacă fiecare (cu bonus de oameni faini) separat cu mine. Iar revelația următoare a fost de cum și în ce mod le-am cunoscut pe fiecare și-anume fix la fel. Știu că e incredibil dar ambele sunt cititoare ale acestui blog (cu-atât de puține view-uri dar exact cât trebuie, se pare) și ambele m-au căutat (doar pentru că mă citeau) demult doar ca să mă cunoască și să-mi fie ‘aproape’. Și zic aproape în modul ăla de suflet la suflet pentru că-s din orașe diferite și destul de depărtate. Și diferența este mare și în timp pentru că le-am cunoscut la ani distanță. În seara asta le priveam și chiar mă minunam paradoxal că ele dintr-o admirație bizară m-au căutat și s-au lipit și m-au făcut să le admir toată energia și căldura pe care le oferă gratuit. Și mie. Norocoasă, cum spuneam. Atât de norocoasă încât faptul că îmi sunt cititoare nu a rămas definitoriu ci era doar un amănunt pe care l-am realizat subit. Și cum se nimerește câte o seară de vineri care să le adune de prin avioane, să le ridice de pe canapele de lângă trupuri calde și zâmbete frumoase, să le adune după ore la birou sau chefuri printr-un bar în centru și să le-aducă fix la mine și fix pe amândouă în același timp. Și ce femei!

Părerea generală și străină rămâne totuși unanimă și netulburată: sunt inabordabilă. Eu am petrecut azi cu (cel puțin) doi oameni care ar putea jura contrariul. Probabil așa îi triez. Probabil am un cod în texte, o hartă, indicații și direcții ascunse neinițiaților. O fi o vrajă și asta. Cumva sunt oameni care descifrează, înțeleg și-apar să-ntindă mâna, să-și zică numele și-apoi să spună blând că înțeleg.

Thank you, girls! Not only for tonight, for happy talks, the beer and the chocolate.

There is nothing better than a friend.

Unless it is a friend with chocolate.

Yours,

Liz

Things have a way of working out for me

Mi-am început anul cu un optimism exuberant, cu chef de rezolvat dileme, probleme și chestiuni, cu putere de dărâmat obstacole și sărit ziduri înalte, cu avânt în a învăța, în a face. Dar pentru că așa se întâmplă și viața trebuie să pună limite cretine la care tu nu te-ai gândit, am clacat fizic. În interior mi se învârt senzații și puteri nebănuite, în creier îmi vâjâie idei și proiecte și toate-mi dau o stare de nerăbdare agitată pe care nici iarna asta geroasă nu o putea opri. Dar a putut. Și-oricât de agitată și puternică oi fi pe interior, exteriorul mi-l mișc de la încet la foarte încet cu pauze de oftat și durere surdă, bocancii parcă îs mai grei, frigul mai înțepător, hainele nu-s de-ajuns de călduroase și medicamentele prea multe. Eh. Încerc să țin tot răul fizic din a-mi modifica starea puternică și optimistă.

M-am întors la a fi siropoasă și pisicoasă cu dor de alintat și dragoste dar fără niciun chef de jocuri, ghicitori sau firi pretinse. Nu mai am răbdare cu sarcasmul extrem, hatereala gratuită și the latest dank humor. De fapt nu am avut niciodată pentru că nu mi s-a părut că validează inteligența mai mult decât o face ironia fină sau aluzia deșteaptă atunci când trebuie. Society has become so fake that the truth actually bothers people. Nu știu de ce avem senzația că trebuie să părem mai duri decât suntem, să fim mai răi decât se impune și să subliniem extrem sau violent.

Pff, liniște. Lasă zăpada să-ți scârțâie sub bocanci. Scutură-ți mănușile de zăpada pufoasă. Minunează-te de halul în care ninge. Bea un ceai negru cu bourbon la HASH. Ia o carte sau lasă o carte pe raftul din colț. Sau o scrisoare pentru cineva (hehe,  încă sub influența Casei Somnului). Scrie în guest book. Sau desenează. Plimbă-te cu-o melodie faină în urechi. Zâmbește oamenilor. Ia-ți omul sufletului de o mână și sărută-l prin fular. Clipește-i cu înțeles și zi-i o tâmpenie ce doar voi doi o înțelegeți. Plimbă-ți câinele și minunează-te de cum mănâncă nesătul zăpadă. Iar acasă închide televizorul cu noul guvern și știrile macabre. Când e de votat, indignat sau ieșit în stradă vei afla dar nu de la televizor. Deschide cartea cu o copertă caldă pentru că o pisică a găsit-o ca loc perfect de somn. Liniștește-te și fii mulțumit de zi, de oameni, de cățelul tău sau clanul de pisici. Nu-i motivațional și nici convingere. Nu câștigi ceva urmând pașii ăștia. Nu te transformi și nici nu faci mai mulți bani. Le scriu așa ca să realizezi că chiar le faci și fac așa. Unii cu plus etape, alții cu minus. Dar așa fain cum sună scrise și citite, fix așa le și putem simți.  Să nu le facem monoton, robotic sau inconștient.

Să fie un an bun! Eu cel puțin am să fac tot posibilul să fie. Am să fac tot ce ține de mine. Și n-am să pot opri războaie, n-am să pot schimba guvernul, n-am să pot opri dezastrele naturale și n-am să pot salva toate animalele. N-am să pot iubi toți oamenii care mă iubesc și n-am să pot să mulțumesc pe toată lumea din jurul meu. Promit să fiu sinceră și să scot cât pot de mult din fiecare zi.

Planific câteva evenimente, waffles la cafea, o cabană la munte, o zi cu fish&chips, o seară cu paella și o nouă revedere.

 Bine-am revenit! Prea blândă, știu!

Liz

Peaceful poison to my demons

Cândva ascultam muzică și am uitat acum ce fericiți eram atunci când ascultam, cântam, dansam. Cândva desenam diverse și am uitat acum că știm să desenăm. Cândva croșetam minunății și am uitat acum ce liniștitor era croșetatul. Cândva citeam mult și am uitat ce fericire ne dădea o carte bună. Cândva scriam și am uitat acum ce fericire ne dădea scrisul. Cândva iubeam cu toată inima și am uitat acum adevărata fericire din a iubi. Din păcate mulți nu mai ascultă muzică, nu mai cântă și nu mai dansează, nu mai desenează, nu mai croșetează și nu mai citesc. Nu mai scriu și nu mai iubesc. Deși s-au născut pentru asta. Cineva i-a păcălit să-și vândă fericirile pe nimic. Acum adună frustrări și nefericiri. Păcat.

Mă uit zâmbind în jurul meu. Văd amici sau cunoștințe vagi care mă cred mai fericită decât sunt. Îmi atribuie povești fantastice de împlinire perfectă pe toate planurile. Văd oameni apropiați și buni prieteni care mă cred mai nefericită decât sunt. Clatină îngrijorați din cap chiar dacă le zâmbesc senin, încep orice discuție cu ton îngrijorat și termină cu ‘be safe’. Probabil nu mă cred atât de puternică cât, de fapt, sunt.  Văd oameni apăruți din senin cărora nu le-a dat prin cap să îmi măsoare fericirea ci doar dau și împart mai multă, niciodată destulă.

Nimeni nu știe mai bine decât mine ce trăiesc. Nici cum. Nici cât de fericită sunt. Sau nu. Câteodată îmi aud soluțiile recitate calm și grijuliu de prietene înțelepte.  Câteodată mă simt în siguranță întinsă jos pe-o pătură pufoasă, cu voi. Câteodată mă simt în culmea fericirii între râsete sincere și dansuri în sincron pe o terasă înghețată. Câteodată mă emoționez la un mesaj neutru de ‘la mulți ani’ doar pentru că se termină într-o îmbrățișare.
Sunt cu o fărâmă mai liberă decât oricine. Am planuri realizabile. Am parte de fericiri mici și perfecte. Am uitat cum e să mă îndrăgostesc. Am ziduri și nicio comoară în mijloc.  Nu promit nimic.   Și nu fac compromisuri. Mă lupt cu un sistem cretin  și câteodată chiar din stradă. Fac liste în agende negre și serioase, rup foile la calendar câteodată nemulțumită dar câteodată mai mulțumită decât mulți.

Stau deoparte de multe drame. Și de oameni răi. Invidioși. Geloși. Ah, patetici. Un zâmbet și o fluturare de chipiu când ne zărim de la distanță dacă își înțeleg poziția și chiar distanța. Sau zgomot dur de-aplauze atât de-aproape de față încât să simtă palma meritată când nu se-astâmpără și-atacă.  Dar timpul mă răzbună crunt. Și n-am de făcut decât s-aștept cuminte-n bula mea. Am o relație specială cu timpul.  I’m a witch, remember?
Am trecut așa multe și așa grele, am văzut așa multe și așa urâte, am cunoscut așa mulți și așa urâți încât acum știu exact cum arată fericirea mea.  Și nu o caut. O recunosc/trăiesc. Știu repede și clar cum arată răutatea în oameni. Și știu să o resping și țin departe.
Muncesc/citesc mult şi nu aud timpul. Mă vindec cu două căni mari de cafea cu lapte. Uit. M-am obişnuit cu frica şi cu frisoanele. M-am obişnuit cu lipsa ta.  Tac. M-am obişnuit să fie prea linişte. O stare ce-mi sună a resemnare. Şi n-am fost niciodată omul ăsta.
 Mi-am reconstruit puterea de a gândi optimist. Îmi reconstruiesc puterea de a iubi. Din nou. O să o știu întreagă când o să visez din nou. Deocamdată dorm odihnitor și nu-mi amintesc nimic. Nici măcar  oamenii care dintr-un motiv sau altul nu-mi mai sunt aproape.  Pe unii îi îndepărtăm intenţionat şi-apoi mimăm un timp îndelungat mulţumirea faţă de minunata decizie luată. Nu ne desconspiram nicidecum regretul amar şi dorul ascuns. Dacă ne-au fost apropiaţi o să le simţim lipsa. Dacă ne-au rănit tare o să mimăm indiferenţa. Dar dorul, recunoscut sau nu, este.
La 00:00 între ani săream și cântam cu aburi în respirație într-un colț de terasă. And it’s the staaaars, the staaaaars… Nu-mi amintesc numărătoarea ci doar bubuiturile și artificiile și gândul meu că Maya și Coffee se vor speria acasă. Nu am luat pe nimeni în brațe, nu am sărutat pe nimeni, nu am privit pe nimeni în ochi, nu am dat nimănui măcar un ghiont cu umărul în umăr. Am continuat să țopăi zâmbind cu mâinile în buzunare și să aștept sticlele de șampanie să-mi fie întinse. Știam că așa trebuie să închei anul ăsta. Singură în primul minut. Și cu 20 de oameni în următorul minut care să mă îmbrățișeze sincer.
-9°C la Cluj. Un ger care îmi sterilizează gândurile și-mi face dor de îmbrățișări călduroase.
În decembrie am terminat de citit Casa Somnului (Jonathan Coe) și mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Am început anul cu Amintirile unei fete cuminți (Simone de Beauvoir) și mi-am reamintit că jurnalele sunt preferatele mele.
Muncesc, citesc, cresc pisici și din când în când un câine, ascult muzică, beau cafea, plâng la filme și pun poze multe pe instagram. E prima oară când nu adaug și iubesc. Deși iubită sunt mai mult decât am meritat vreodată.
Pe deocamdată,
Liz

Little off guard and unprepared

Am pierdut noțiunea timpului, anotimpului și fusului orar. Tu m-ai făcut să le pierd. Mă scald în compatibilități nemaiîntâlnite și mă minunez de fiecare răspuns perfect. Pff, era și timpul. A wizard is never late, nor is he early, he arrives precisely when he means to. Și e un răspuns valabil pentru toate nedumeririle mele legate de tine.
Prea multe amintiri în prea puține zile. Prea multe lucruri trăite deodată. Și luna plină, și aeroportul, și excursia, și părinții, și cărțile, și desenul, și cadourile, și vinul, și vânătăile, și ultima îmbrățișare, și distanța, și artificiile.
Cu coada ochiului văd permanent cămașa ta atârnată în cuier. Safe feeling.
Fie ce-o fi, începe vara.
Oamenii mei se mută-n Cluj exact când eu încep să mă plimb pe străzi ce se-nserează cu două ore mai târziu.

What am I gonna do with you?
Everything.

Liz

I need someone who doesn’t give me a chance to think because I don’t do well when I think

Lucrurile importante se leagă și se așează. Celelalte nu. Azi am calculat pauzele de soare dintre rafalele de ploaie și am fugit să-mi cumpăr lapte și țigări. Nu am calculat bine și m-a prins ploaia și eu mă gândeam continuu că umbrela mea e stricată și e probabil una dintre ultimele ploi de care o să mă ferească. Ploaia făcea zgomot des de fâș întins și de spițe metalice desprinse. Am observat că doar sub crengile de nuc ploaia tace. Când eram mică știu că bunicul ducea umbrelele la reparat la un atelier mic cu o vitrină plină de umbrele stricate și un geam murdar undeva pe o străduță din centrul Galațiului. Aveam umbrele mari cu mânere întoarse ca de baston și vârf metalic ce se auzea pe asfalt ca un toc cui de pantof. Azi am dus acasă puțină ploaie cu umbrela mea mică și mov și am lăsat-o deschisă în hol unde a adunat rapid pisicile sub ea. Umbrelele au același efect ca și cutiile. Pentru pisici.
Apoi m-a speriat o rafală de grindină pe ferestrele înclinate de mansardă. Îmi venea să mă bag și eu ghemotoc sub umbrela mov.
Acum a ieșit soarele și eu am stare de ținut monolog absurd și înflăcărat la o masă cu voi, într-un restaurant din Brașov, privite de un clovn flămând. Exact cum ai ținut tu.
Mi-e dor de o noapte albă și de o senzație nouă. Trebuie să scap cumva de dezamăgirea asta seacă.

rain

When soft rains fall

Momentul ăla când ne ridicăm de jos hotărâți să ne scuturăm de regrete, stări aiurea, oameni nocivi și relații toxice și parcă știm exact ce trebuie să facem. Ștergem dungi de rimel întins pe obraji, încleștăm dinții și șuieram cu pumnii strânși: Da, asta trebuie să fac! Și am senzația că nu ne dăm seama că toate gândurile ne încep cu trebuie și că nu apucăm în direcția a e ceea ce vrem să facem ci doar a ceea ce credem că trebuie.

Trebuie ăsta e așa un bullshit și ne reduce la 0 tot ce vrem și ce simțim încât am senzația că ne anulează efectiv pe noi.

Oscilăm în a aplica reguli stupide în jocul ăsta al sufletelor, practicăm gelozii și sincerități contrafăcute sau împachetate țipător, ne agățăm de orice rezultat favorabil care ne susține acel trebuia și continuăm pe direcții inventate de alții. Continuăm să ne exprimăm în moduri categorice care cuprind atât de puțin realitatea din interiorul nostru dar destul de vagi încât să nu fie considerate minciuni.

Și-apoi vine momentul următor când toate direcțiile începute cu trebuie te duc într-un fel de închisoare cretină din care și cel mai simplu vreau rănește prea multe alte suflete.

Ar trebui doar mai bine semnalizat drumul ăla cu: mi-e bine și îmi face bine? vreau! nu-mi face bine, m-apasă și-mi dă stare aiurea? nu vreau! Nu-i simplu nici ăsta dar se merge pe el cu pași mici, fără așteptări dar și fără amenințări. Hotărât dar încet. Safe.

Așteptând vremuri mai bune pentru sufletul și mintea mea ciudată. Play it soft.

Pe deocamdată,
Liz

Spring Fever

“When you’ve got it, you want—oh, you don’t quite know what it is you do want, but it just fairly makes your heart ache, you want it so!” (Mark Twain)

Cu primăvara ne revine și cheful. Ne dispar stările de pus pilota în cap, articolele scrise și citite se răresc, newsfeed-ul e plin de check-in-uri la bere pe terase cu muzică bună, filmele nu se mai văd singur acasă ci în gașcă mare printre felii de pizza și glume bizare, dragostea nu se mai trăiește calm în fața ecranului ci nebun cu telefoane, întâlniri și plimbări iar planurile încep să includă înghețată, festivaluri și corturi.

Ne mângâie sufletul oameni ce vandalizează în miez de noapte doar o crenguță de liliac înflorit ca apoi să o ofere awkward dar zâmbitori sau oameni ce ne oferă același buchet de lăcrămioare de două ori pentru că îl uităm pe rafturi ce nu mai sunt ale noastre.

În una dintre zilele astea vesele am intrat cu capul în crengile unui copac înflorit trimițând mesaje evil pline de cascade și halbe de bere cuiva care avea nevoie urgentă de o toaletă. În altă zi am cunoscut un băiat frumos care se plimba lejer cu bicicleta prin cartier și era să dea peste mine în timp ce traversam o alee. Ne-am oprit la distanță safe și am zâmbit unul la altul minute în șir ca să ne treacă sperietura ciocnirii. De-atunci mă salută vesel. În altă seară am pus la loc în rafturi ce aveam în coșul de cumpărături pentru că destinația propusă, acasă, s-a schimbat brusc în centru, bar și vin.

Diminețile-s proaspete și curate, serile sunt calde și faine iar nopțile sunt nebune și pasionale.

Nu simt sărbătorile dar simt primăvara. Anul trecut pe vremea asta eram la Galați. Azi strâng în brațe femeile mele doar în gând și-aștept planul următor: la mine, la voi sau la mijloc.

“When spring came, even the false spring, there were no problems except where to be happiest. The only thing that could spoil a day was people and if you could keep from making engagements, each day had no limits. People were always the limiters of happiness except for the very few that were as good as spring itself.” (Hemingway)

Things are happening erratically in all directions

În ciuda tuturor sunt bine. Aştept ceva care să mă zguduie, să-mi scuture gândurile şi să-mi dea stare de blank. Şi-apoi să scrie-n mine ce i-o tuna să scrie. Cerneala colorată pe umărul meu drept trebuie să ia forma unei vrajitoare.

Full moon, my friend! Grab a whiskey jar and a coke and come up here to celebrate! Your nameday, G, whatelse?!

Dacă pisicile mele ar avea blog, Zombi ar posta numai poze cu Boo și povești de fostering/parenting iar Pespi și-ar spune Pesp și ar scrie numai despre tine.

După prea mulți oameni noi în viața mea și pe canapeaua mea, începusem să cred că sunt greșită și stricată. Toate nopțile de filosofie amară sau psihanaliză erotică se încheiau cu: Liz, ai o limită și nu reușesc să trec de ea! Toate, fără excepție. Toți s-au lovit de geamul ăla transparent care se aburea instant când îmi șopteau ceva prea aproape. O recunoșteam sincer și instant ca fiind conștientă și intenționată sau inconștientă. Iar pe tine te-am lăsat să-mi bagi în cap că nu încerc destul. Acum știu cu siguranță că nu-i așa. Awkwardness-ul mi se dizolvă lent dar vizibil în fața anumitor oameni. În fața ălora în care recunosc bucăți din mine. So, yeah, fuck you, I’m awesome!

Azi, unghii roșii și bucle, Jazz in the street și cei mai faini oameni de sărbătorit. My life is finally starting to make sense again.

For your convenience, my heart comes pre-broken. It’s a real timesaver!

Încercând să argumentez o realitate neconformă azi mi-am dat seama că trebuie să tac. Și să mă reinventez. Din ce s-a întâmplat și se întâmplă am senzația că-ți oprești doar lucrurile care se potrivesc imaginii de cum ar trebui să fie. Dar nu e. Și nici nu o să fie.

Mă-ntorc și concentrez pe oameni. Ăia de se dau greu de citit și cu multe ziduri. Pff, o joacă! Un joc. Dai tot la o parte și ajungi la suflet, înăuntru, la ultimul strat și tot ce poți să faci e să acoperi repede la loc, să tragi din părți, să bătătorești și să te mulțumești cu prima imagine. Chiar dacă pentru aia nu ai fi stat ci doar pentru promisiunea înăuntrului. Apoi te concentrezi pe ăia prea mișto și complicați în sinceritatea lor debordantă dar întunecată. Îți fac ochii să sclipească și rotițele să zbârnâie metalic. Dar cu ăia vine și tăcerea. Des și dureros. Pe exuberanți și veseli nu trebuie să te concentrezi. Îi vezi de la distanță. Îi simți. Îi lași sau nu să te golească de energie.

Concluzia e tristă și cumva forțată. Nu am răbdare ca niciunul sau oricare să treacă limita și să vadă.

Orice ar fi. Oricum şi oricând. Indiferent de orice şi oriunde. Permanent şi fără măsură. Frumos şi sincer. Fierbinte sau calm, rece sau acid. Verde sau albastră, roşie sau neagră. Cu umerii lăsaţi sau ţopăind de fericire. Cu sau fără sutien, danteluţă sau tricou fără umeri. Cu tricou de turneu sau cu magnet pe frigider. Cu pisică sau cu mai multe pisici. Cu mailuri sau fără. Cu tine sau fără. Dansând sau stând pe jos, privindu-mă. Queer sau straight. Parfumată sau murdară şi obosită. Plânsă sau toată un zâmbet. Cu blog sau fără. Pe facebook-ul meu sau pe al tău. La festival rock sau de muzică electronică. La mine în pat sau în alt pat.

Happy 420 everyone!

Pe deocamdată, o Liz cu o măsea inflamată, cu tratament de antibiotice și multe party-uri fără alcool.

 

 

A morning of awkwardness is far better than a night of loneliness

Sunt zile în care exact lucrurile care credem că ne-ar face viaţa exact cum o vrem ni se par aiurea şi nepotrivite. Sunt zile în care chiar dacă primim ceea ce ne-am dorit întotdeauna, dintr-un stupid şi masochist instinct căutăm motive să ne îndoim de fericirea care ni se oferă.
Un somn bun vindecă astfel de stări.
Oamenii care ţin la tine ştiu să îţi arate no matter what. Fără să încerce efectiv.
Prea multe gânduri, prea multe întrebări şi mult prea multe idei de împărţit. Fără să am cu cine. Am să dau anunţ la mica publicitate.
Ogh, wait…
Mi-am pierdut sufletul între două pahare de whiskey și-un drum după țigări. L-am găsit stând frumos pe noptiera din dormitor lângă suportul ăla de lemn murdar de la prea multe bețișoare arse. Și chiar de nu mai încape la loc știu sigur că există leacuri. Hamace, o plimbare-n Hoia și-o umbră care-ți strică poza. Cu mine. Eu. Ceva al meu.
Have a great week, I say, and don’t drink and drive! Sleep it out, think it out, feel it out and you’ll be fine.

Din spiritul premierei mult așteptate: “The things we love destroy us every time, lad. Remember that”…