Shyly obscene smile

//everything but happiness is neurosis//

Nu ies din casă fără fard de pleoape. 2018 e prea viu. Superficial și obscen. Cumva puternic.

Anul trecut ieșeam din casă fără măcar să mă uit în oglindă și da, ajungeam în lume nepieptănată și cu cearcăne. Eventual și pastă de dinți pe față. Ochii în pământ, oftat de încurajare și discursuri motivaționale în gând. Așa trăiești și semi funcționezi într-o depresie ce se întinde ca o mlaștină jegoasă și-ți fură efectiv viața din zeci de luni ce le credeai ale tale de fapt și de drept. Nu poți, nu vrei și nu simți nimic bun, niciodată, ‘pentru totdeauna’. Doare și habar nu ai ce. Oameni care te iubesc și nu înțelegi de ce, prieteni care te susțin și tu nu vezi sensul.

Dar trece. E groaznic, e greu, e imposibil de suportat câteodată. Dar trece.  Terapie. Tratament.

Încerci să înțelegi ce ți se întâmplă dar nu poți. Doare, e prea greu și nu vrei decât să se oprească. Să se termine. Și-apoi trăiești din nou. Și nu-i chiar brusc.

Și-ți dai seama că habar nu ai ce a funcționat sau că de fapt toate funcționau deși pe moment nu păreau. Oamenii care îți acceptau zâmbetul chinuit și veșnica oboseală. Muzica nouă. Chinul de a inventa energie. Sportul. Muntele. Pisicile și cățeii. Călătoriile. Declarațiile. Răbdarea. Cadourile. Munca. Nimic nu părea să funcționeze. Nimic nu mai dădea tropăit de picioare și entuziasm sincer. Dar vindecau.

Nu știu dacă e permanent, dacă plasturele ăsta n-o să cedeze și cumva o să-mi explodeze depresia pe interior și-o să-mi înnegrească albul ochilor și-o să-mi coboare colțurile gurii pentru totdeauna în jos.

Deocamdată ascult dark country și fac un playlist demențial, citesc mult și zâmbesc nerușinat. Deocamdată muncesc, învăț și întreb. Deocamdată resping optimismul exagerat și clipesc des când voci de bărbați puternici tremură în răspunsuri simple. M-am umplut de răbdare și am senzația că am tot timpul din lume.

So much of life is determined by pure randomness

Azi de la 6 mă duc la Clubul de Carte. S-a citit Mireasa Tânără a lui Alessandro Baricco și toată lumea e maxim de entuziasmată. Mă duc eu să le zic că nu mi-a plăcut atât de mult dar cumva am citit-o cu plăcere. De obicei de aia mă duc la cluburile de cărți. De la 7 sunt în HASH să mă bucur de stoner la HASH Stoner Evening. Anul trecut am avut 3 faze diferite cu muzica. Am avut faza doom, faza stoner și faza permanentă de neofolk. De fiecare dată ziceam că aia e muzica pe care vreau să o ascult toată viața și nimic altceva. Mood-uri. Joia următoare o să fie nou descoperitul dark country/southern gothic. Dacă se nimerește și Flo în Cluj o să fie minunat.

Începe să-mi placă iar tare de tot de mine, am unghii verzi și mi-e dor de părul ondulat, mi-e ciudă pe oamenii care-și ascund ziua de naștere pe facebook și-mi caut o mașină sh care să mă ducă mai des la Galați.

În martie mă duc la Dota Major la București cu M și niște alți oameni care nu știau că București e în România. Îi educăm noi. Și-apoi e timpul să i-l prezint lui Flo pe bărbatul ăsta care mă iubește nespus de mult.

Cu fiecare cățel pe care îl țin în foster (pentru NUCA)  și care ajunge apoi la casa lui din Germania eliberându-mi iarăși viața de responsabilitatea plimbării, dispariția misterioasă a diverselor lucruri folositoare și stresul zilnic pentru bunăstarea lui, realizez clar că nu pot trăi fără cel puțin un cățel.

În Cluj se trăiește frumos. Scump. Dar frumos.

Flu and Politics Season

Am răcit protestând. Iau tratamente diverse și relativ scumpe. Îmbogățesc Big Pharma. Illuminati. It’s a trap. M-a sunat tata să mă întrebe dacă am fost să protestez la București. Nu, n-am fost. Am ieșit/răcit în Cluj. Tata e PNList de când îl știu. Mă sună întotdeauna să îmi spună să ies la vot și nu mă întreabă cu cine intenționez să votez. Îmi zice că nu contează în discuția noastră ci contează la vot. ‘Să mergeți să votați voi, ăștia tineri, să iasă cine vreți voi că voi rămâneți cu ei pe cap și vouă vă pot pune bețe-n roate, nu nouă’. Acuma părea trist la telefon. “Greu tare mai scăpam de hoții ăștia…”

Eh. Scăpăm.

Pisicile mi-au tors aseară pe norwegian black metal. S-a anunțat prima trupă la DBE9. Mork. A început bine. Gândesc cu nasul înfundat, mi se cojește fața și durerea de gât nu vrea să mă lase deloc.

Cumva atmosfera din HASH vindecă. Și muzica. Dar mai ales oamenii. Terapia funcționează. Mă duc să sărbătoresc unirea.

*Știam că încă sunteți aici. Încă mi se prezintă oameni care m-au cunoscut aici. Cum a făcut Monica la concert la Solstafir. Hug.

Lid (nu-mi iese z-ul cu nasul înfundat)

Double Fist Bump

M-apucă din ce în ce mai rar disperarea. Sau neputința. Cumva nu-mi mai este frică și nici rău. Cumva îmi e calm deși lumea e agitată în jurul meu. Îmi doresc din nou lucruri, vreau chestii și mă entuziasmez calm și sincer. Nimic nu mai e forțat. Nimic nu mai e din inerție.

E ca faza aia când ești convins că nu-ți trebuie ochelari de vedere și probezi random o pereche a unui coleg și brusc vezi culori și cuvinte acolo unde era doar linia orizontului. M-am trezit. Unagi.

Răspund din nou la Oana când mă sună ai mei sau când mă vizitează neașteptat colegi de liceu pe care nu i-am văzut de 20 ani. Prea multă lume îmi zice Luiza și prea puțină Liz. Nu-i rău. Regina Phalange.

Răbdarea și atenția e preferențială. Când supraviețuiești, importanța lucrurilor se redistribuie și trei sferturi din tot ce te înconjoară devine extrem de superficial și-un sfert mega important.

Come, let us have coffee and talk about happy things…

Mult tare mi-a luat. Și totuși relativ puțin având în vedere că nici nu credeam că îmi voi reveni vreodată.

The one with all the F*R*I*E*N*D*S references, pfff…

I like 2018 Liz.

 

I’ve learnt that you can go on long after you think you can’t

Terapie. Scrie! Scrie! Zic da și citesc. În 2017 am citit 2 cărți tot anul. În ianuarie 2018 am terminat 3 cărți și am început-o pe a patra. Strănut. Ianuarie e și luna gripei mele veșnice.

Stare bizară și-aproape fericită. Omnipresent disorentation. Be everywhere, but never know where you are. Aștept să mi se clarifice imaginea. Sau vederea. Lucrez în cel mai tare bar ever și cunosc cei mai faini oameni ever. Aud în pauze de muzică prea tare fraze spuse în timp ce pumnul lovește masa. ‘Totul e o fucking nuntă, man!’. Așa-i!

Bem, protestăm și iubim. Care cum știm. ‘Nu există democrație!’

Nu mai știu să descriu bărbați sau femei, nu mai știu să iubesc oameni, încă mă mir că am supraviețuit, încă îmi amintesc căderea, întunericul și durerea și nu știu să spun ce am făcut să ies de-acolo. Nu-mi amintesc nicio zbatere, nicio luptă și niciun pas. Dar mâini întinse și prieteni, da.

E iarnă ca-n povești la Cluj. DBE9 la Alba Iulia. Rome vine la Artmania. Programăm vara și facem slalom printre atacuri de panică. “carențe de minerale!”. Exact.

Zâmbesc. Now I am quietly waiting for the catastrophe of my personality to seem beautiful again.

Din nou, pe deocamdată,

Liz

 

Everything is going to be alright, maybe not today but eventually

Nu-mi plac deloc oamenii care întârzie. Care îmi întârzie mie. Care îmi consumă conștient și voit viața. Ăia care întârzie în mod constant și-apoi ridică cu nepăsare și nesimțire din umeri ca și cum nu-i atât de grav. Ăia care mi-au întârziat de atât de multe ori că sunt convinsă încă înainte să treacă ora convenită că vor întârzia. Și mi-e ciudă. Pe ei și pe mine. Ăia pentru care întârziatul e o trăsătură definitorie. Eu nu pot avea încredere în oameni din ăștia. Îmi atacă și consumă ce am mai de preț în viața asta. Timpul.

Azi nu mă vor face bine nici gogoșile de la donuterie și nici multe irish coffee băute cu sorbituri mici prin paie negre și prea subțiri, azi voi taxa atenția libidinoasa, insubordonarea nepăsătoare și curiozitatea deplasată. Azi îmi va fi frig, dor și oarecum tristețe.

Bine că vine Flo. Am de tăcut cu ea trei ani întregi vorbiți cu alți oameni.

Și-apoi lansările de carte. Pentru că am prietene deștepte ce scriu poezii sau romane, poeme, povestiri sau texte minunate pe care editurile le premiază și-și doresc să le publice. Pe hârtie. Și eu mi le doresc lansate la HASH.

Și-apoi primăvara să îmi vindece frigul ăsta din oase și să-mi șteargă singurătatea asta apăsătoare.

Liz

I never met another human I’d rather be

This one is for you, girls!

 Am spus-o des și o repet: sunt foarte norocoasă cu oamenii pe care îi atrag în preajma mea, în viața mea sau lângă mine. Și eu insist că e noroc. Nu fac nimic mai special, nu-i caut și nici nu-i triez. Apar sau mă găsesc. Și se lipesc. Și-aduc cu ei povești întregi și vieți și drame și prietenie.

În seara asta îmi ciocneam paharul cu două dintre cele mai mișto femei pe care eu le-am cunoscut, înconjurate de prieteni, de gălăgie veselă și multă bere. În mijlocul unei discuții aproape serioase, romantico-dramatică dar și destul de plină de intimități realizez că ele două abia s-au cunoscut în seara asta venind să petreacă fiecare (cu bonus de oameni faini) separat cu mine. Iar revelația următoare a fost de cum și în ce mod le-am cunoscut pe fiecare și-anume fix la fel. Știu că e incredibil dar ambele sunt cititoare ale acestui blog (cu-atât de puține view-uri dar exact cât trebuie, se pare) și ambele m-au căutat (doar pentru că mă citeau) demult doar ca să mă cunoască și să-mi fie ‘aproape’. Și zic aproape în modul ăla de suflet la suflet pentru că-s din orașe diferite și destul de depărtate. Și diferența este mare și în timp pentru că le-am cunoscut la ani distanță. În seara asta le priveam și chiar mă minunam paradoxal că ele dintr-o admirație bizară m-au căutat și s-au lipit și m-au făcut să le admir toată energia și căldura pe care le oferă gratuit. Și mie. Norocoasă, cum spuneam. Atât de norocoasă încât faptul că îmi sunt cititoare nu a rămas definitoriu ci era doar un amănunt pe care l-am realizat subit. Și cum se nimerește câte o seară de vineri care să le adune de prin avioane, să le ridice de pe canapele de lângă trupuri calde și zâmbete frumoase, să le adune după ore la birou sau chefuri printr-un bar în centru și să le-aducă fix la mine și fix pe amândouă în același timp. Și ce femei!

Părerea generală și străină rămâne totuși unanimă și netulburată: sunt inabordabilă. Eu am petrecut azi cu (cel puțin) doi oameni care ar putea jura contrariul. Probabil așa îi triez. Probabil am un cod în texte, o hartă, indicații și direcții ascunse neinițiaților. O fi o vrajă și asta. Cumva sunt oameni care descifrează, înțeleg și-apar să-ntindă mâna, să-și zică numele și-apoi să spună blând că înțeleg.

Thank you, girls! Not only for tonight, for happy talks, the beer and the chocolate.

There is nothing better than a friend.

Unless it is a friend with chocolate.

Yours,

Liz

Things have a way of working out for me

Mi-am început anul cu un optimism exuberant, cu chef de rezolvat dileme, probleme și chestiuni, cu putere de dărâmat obstacole și sărit ziduri înalte, cu avânt în a învăța, în a face. Dar pentru că așa se întâmplă și viața trebuie să pună limite cretine la care tu nu te-ai gândit, am clacat fizic. În interior mi se învârt senzații și puteri nebănuite, în creier îmi vâjâie idei și proiecte și toate-mi dau o stare de nerăbdare agitată pe care nici iarna asta geroasă nu o putea opri. Dar a putut. Și-oricât de agitată și puternică oi fi pe interior, exteriorul mi-l mișc de la încet la foarte încet cu pauze de oftat și durere surdă, bocancii parcă îs mai grei, frigul mai înțepător, hainele nu-s de-ajuns de călduroase și medicamentele prea multe. Eh. Încerc să țin tot răul fizic din a-mi modifica starea puternică și optimistă.

M-am întors la a fi siropoasă și pisicoasă cu dor de alintat și dragoste dar fără niciun chef de jocuri, ghicitori sau firi pretinse. Nu mai am răbdare cu sarcasmul extrem, hatereala gratuită și the latest dank humor. De fapt nu am avut niciodată pentru că nu mi s-a părut că validează inteligența mai mult decât o face ironia fină sau aluzia deșteaptă atunci când trebuie. Society has become so fake that the truth actually bothers people. Nu știu de ce avem senzația că trebuie să părem mai duri decât suntem, să fim mai răi decât se impune și să subliniem extrem sau violent.

Pff, liniște. Lasă zăpada să-ți scârțâie sub bocanci. Scutură-ți mănușile de zăpada pufoasă. Minunează-te de halul în care ninge. Bea un ceai negru cu bourbon la HASH. Ia o carte sau lasă o carte pe raftul din colț. Sau o scrisoare pentru cineva (hehe,  încă sub influența Casei Somnului). Scrie în guest book. Sau desenează. Plimbă-te cu-o melodie faină în urechi. Zâmbește oamenilor. Ia-ți omul sufletului de o mână și sărută-l prin fular. Clipește-i cu înțeles și zi-i o tâmpenie ce doar voi doi o înțelegeți. Plimbă-ți câinele și minunează-te de cum mănâncă nesătul zăpadă. Iar acasă închide televizorul cu noul guvern și știrile macabre. Când e de votat, indignat sau ieșit în stradă vei afla dar nu de la televizor. Deschide cartea cu o copertă caldă pentru că o pisică a găsit-o ca loc perfect de somn. Liniștește-te și fii mulțumit de zi, de oameni, de cățelul tău sau clanul de pisici. Nu-i motivațional și nici convingere. Nu câștigi ceva urmând pașii ăștia. Nu te transformi și nici nu faci mai mulți bani. Le scriu așa ca să realizezi că chiar le faci și fac așa. Unii cu plus etape, alții cu minus. Dar așa fain cum sună scrise și citite, fix așa le și putem simți.  Să nu le facem monoton, robotic sau inconștient.

Să fie un an bun! Eu cel puțin am să fac tot posibilul să fie. Am să fac tot ce ține de mine. Și n-am să pot opri războaie, n-am să pot schimba guvernul, n-am să pot opri dezastrele naturale și n-am să pot salva toate animalele. N-am să pot iubi toți oamenii care mă iubesc și n-am să pot să mulțumesc pe toată lumea din jurul meu. Promit să fiu sinceră și să scot cât pot de mult din fiecare zi.

Planific câteva evenimente, waffles la cafea, o cabană la munte, o zi cu fish&chips, o seară cu paella și o nouă revedere.

 Bine-am revenit! Prea blândă, știu!

Liz

Peaceful poison to my demons

Cândva ascultam muzică și am uitat acum ce fericiți eram atunci când ascultam, cântam, dansam. Cândva desenam diverse și am uitat acum că știm să desenăm. Cândva croșetam minunății și am uitat acum ce liniștitor era croșetatul. Cândva citeam mult și am uitat ce fericire ne dădea o carte bună. Cândva scriam și am uitat acum ce fericire ne dădea scrisul. Cândva iubeam cu toată inima și am uitat acum adevărata fericire din a iubi. Din păcate mulți nu mai ascultă muzică, nu mai cântă și nu mai dansează, nu mai desenează, nu mai croșetează și nu mai citesc. Nu mai scriu și nu mai iubesc. Deși s-au născut pentru asta. Cineva i-a păcălit să-și vândă fericirile pe nimic. Acum adună frustrări și nefericiri. Păcat.

Mă uit zâmbind în jurul meu. Văd amici sau cunoștințe vagi care mă cred mai fericită decât sunt. Îmi atribuie povești fantastice de împlinire perfectă pe toate planurile. Văd oameni apropiați și buni prieteni care mă cred mai nefericită decât sunt. Clatină îngrijorați din cap chiar dacă le zâmbesc senin, încep orice discuție cu ton îngrijorat și termină cu ‘be safe’. Probabil nu mă cred atât de puternică cât, de fapt, sunt.  Văd oameni apăruți din senin cărora nu le-a dat prin cap să îmi măsoare fericirea ci doar dau și împart mai multă, niciodată destulă.

Nimeni nu știe mai bine decât mine ce trăiesc. Nici cum. Nici cât de fericită sunt. Sau nu. Câteodată îmi aud soluțiile recitate calm și grijuliu de prietene înțelepte.  Câteodată mă simt în siguranță întinsă jos pe-o pătură pufoasă, cu voi. Câteodată mă simt în culmea fericirii între râsete sincere și dansuri în sincron pe o terasă înghețată. Câteodată mă emoționez la un mesaj neutru de ‘la mulți ani’ doar pentru că se termină într-o îmbrățișare.
Sunt cu o fărâmă mai liberă decât oricine. Am planuri realizabile. Am parte de fericiri mici și perfecte. Am uitat cum e să mă îndrăgostesc. Am ziduri și nicio comoară în mijloc.  Nu promit nimic.   Și nu fac compromisuri. Mă lupt cu un sistem cretin  și câteodată chiar din stradă. Fac liste în agende negre și serioase, rup foile la calendar câteodată nemulțumită dar câteodată mai mulțumită decât mulți.

Stau deoparte de multe drame. Și de oameni răi. Invidioși. Geloși. Ah, patetici. Un zâmbet și o fluturare de chipiu când ne zărim de la distanță dacă își înțeleg poziția și chiar distanța. Sau zgomot dur de-aplauze atât de-aproape de față încât să simtă palma meritată când nu se-astâmpără și-atacă.  Dar timpul mă răzbună crunt. Și n-am de făcut decât s-aștept cuminte-n bula mea. Am o relație specială cu timpul.  I’m a witch, remember?
Am trecut așa multe și așa grele, am văzut așa multe și așa urâte, am cunoscut așa mulți și așa urâți încât acum știu exact cum arată fericirea mea.  Și nu o caut. O recunosc/trăiesc. Știu repede și clar cum arată răutatea în oameni. Și știu să o resping și țin departe.
Muncesc/citesc mult şi nu aud timpul. Mă vindec cu două căni mari de cafea cu lapte. Uit. M-am obişnuit cu frica şi cu frisoanele. M-am obişnuit cu lipsa ta.  Tac. M-am obişnuit să fie prea linişte. O stare ce-mi sună a resemnare. Şi n-am fost niciodată omul ăsta.
 Mi-am reconstruit puterea de a gândi optimist. Îmi reconstruiesc puterea de a iubi. Din nou. O să o știu întreagă când o să visez din nou. Deocamdată dorm odihnitor și nu-mi amintesc nimic. Nici măcar  oamenii care dintr-un motiv sau altul nu-mi mai sunt aproape.  Pe unii îi îndepărtăm intenţionat şi-apoi mimăm un timp îndelungat mulţumirea faţă de minunata decizie luată. Nu ne desconspiram nicidecum regretul amar şi dorul ascuns. Dacă ne-au fost apropiaţi o să le simţim lipsa. Dacă ne-au rănit tare o să mimăm indiferenţa. Dar dorul, recunoscut sau nu, este.
La 00:00 între ani săream și cântam cu aburi în respirație într-un colț de terasă. And it’s the staaaars, the staaaaars… Nu-mi amintesc numărătoarea ci doar bubuiturile și artificiile și gândul meu că Maya și Coffee se vor speria acasă. Nu am luat pe nimeni în brațe, nu am sărutat pe nimeni, nu am privit pe nimeni în ochi, nu am dat nimănui măcar un ghiont cu umărul în umăr. Am continuat să țopăi zâmbind cu mâinile în buzunare și să aștept sticlele de șampanie să-mi fie întinse. Știam că așa trebuie să închei anul ăsta. Singură în primul minut. Și cu 20 de oameni în următorul minut care să mă îmbrățișeze sincer.
-9°C la Cluj. Un ger care îmi sterilizează gândurile și-mi face dor de îmbrățișări călduroase.
În decembrie am terminat de citit Casa Somnului (Jonathan Coe) și mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Am început anul cu Amintirile unei fete cuminți (Simone de Beauvoir) și mi-am reamintit că jurnalele sunt preferatele mele.
Muncesc, citesc, cresc pisici și din când în când un câine, ascult muzică, beau cafea, plâng la filme și pun poze multe pe instagram. E prima oară când nu adaug și iubesc. Deși iubită sunt mai mult decât am meritat vreodată.
Pe deocamdată,
Liz

I need someone who doesn’t give me a chance to think because I don’t do well when I think

Lucrurile importante se leagă și se așează. Celelalte nu. Azi am calculat pauzele de soare dintre rafalele de ploaie și am fugit să-mi cumpăr lapte și țigări. Nu am calculat bine și m-a prins ploaia și eu mă gândeam continuu că umbrela mea e stricată și e probabil una dintre ultimele ploi de care o să mă ferească. Ploaia făcea zgomot des de fâș întins și de spițe metalice desprinse. Am observat că doar sub crengile de nuc ploaia tace. Când eram mică știu că bunicul ducea umbrelele la reparat la un atelier mic cu o vitrină plină de umbrele stricate și un geam murdar undeva pe o străduță din centrul Galațiului. Aveam umbrele mari cu mânere întoarse ca de baston și vârf metalic ce se auzea pe asfalt ca un toc cui de pantof. Azi am dus acasă puțină ploaie cu umbrela mea mică și mov și am lăsat-o deschisă în hol unde a adunat rapid pisicile sub ea. Umbrelele au același efect ca și cutiile. Pentru pisici.
Apoi m-a speriat o rafală de grindină pe ferestrele înclinate de mansardă. Îmi venea să mă bag și eu ghemotoc sub umbrela mov.
Acum a ieșit soarele și eu am stare de ținut monolog absurd și înflăcărat la o masă cu voi, într-un restaurant din Brașov, privite de un clovn flămând. Exact cum ai ținut tu.
Mi-e dor de o noapte albă și de o senzație nouă. Trebuie să scap cumva de dezamăgirea asta seacă.

rain