La Cluj e îngrozitor de frumos

La Cluj e îngrozitor de frumos. Are dreptate Flo.

Trec zilele cumva lent de zici că au trecut 3 dar n-ai dormit decât o noapte. Trăiești mai mult și mai intens chiar dacă pare că-n părțile astea oamenii nu-s atinși de nimic. Combinațiile ideale de stări de spirit, adaos de alcool, drame și atacuri de panică, muzici și planuri de vară ies des dar niciodată fals. Nimeni nu încearcă. Nimeni nu pretinde.

Am oameni buni și frumoși în viața mea și câteodată obosesc încercând să-i cuprind. Dar de cele mai multe ori nu mă mai satur de ei. Îți dau cu toții o siguranță cosmică și de neschimbat sau alterat prin nimic și oricât de departe ai pleca știi că la întoarcere îi găsești aici, calmi și calzi, bând cafele negre, discutând ultimele noutăți, vorbind la telefon mai mult decât mine, fumând puțin, glumind continuu. Și nu-mi rămâne decât să-i iubesc și să mă îngrijorez pentru umbrele temporare ale vieților lor, pentru răscolirile interioare pe care am învățat să le citesc în priviri și să mă bucur nespus pentru fericirile lor trăite personal și vizibile prin zâmbete curate. Băi, ce oameni frumoși!

Trăiesc vieți suprapuse și cumva faine toate. Trăiesc o viață între ‘Good morning, my Liz! Good luck today! Have a full bar and a beautiful event!’ și ‘Good night, my Liz! #rezista’. Trăiesc o altă viață de la joi la joi și de la playlist la playlist. Trăiesc o viață și de la o vară la alta. Trăiesc verile de la un cort la altul și serile de la o masă la alta, pe terasă. Trăiesc nopțile libere de la o carte la alta. Și viața cu anotimpuri ciudate de la un revelion la altul. Și viața aia cu dor de la o vizită în Galați la alta. Și-mi trăiesc mansarda asta faină cu minim două pisici negre, de la o chirie la alta.

Începe să fie bine. Chiar dacă unii oameni îmi pleacă. Chiar dacă Dragnea încă nu a căzut. Chiar dacă încă n-am mașină.

Merci. Pup. Deocamdată,

Liz

Shyly obscene smile

//everything but happiness is neurosis//

Nu ies din casă fără fard de pleoape. 2018 e prea viu. Superficial și obscen. Cumva puternic.

Anul trecut ieșeam din casă fără măcar să mă uit în oglindă și da, ajungeam în lume nepieptănată și cu cearcăne. Eventual și pastă de dinți pe față. Ochii în pământ, oftat de încurajare și discursuri motivaționale în gând. Așa trăiești și semi funcționezi într-o depresie ce se întinde ca o mlaștină jegoasă și-ți fură efectiv viața din zeci de luni ce le credeai ale tale de fapt și de drept. Nu poți, nu vrei și nu simți nimic bun, niciodată, ‘pentru totdeauna’. Doare și habar nu ai ce. Oameni care te iubesc și nu înțelegi de ce, prieteni care te susțin și tu nu vezi sensul.

Dar trece. E groaznic, e greu, e imposibil de suportat câteodată. Dar trece.  Terapie. Tratament.

Încerci să înțelegi ce ți se întâmplă dar nu poți. Doare, e prea greu și nu vrei decât să se oprească. Să se termine. Și-apoi trăiești din nou. Și nu-i chiar brusc.

Și-ți dai seama că habar nu ai ce a funcționat sau că de fapt toate funcționau deși pe moment nu păreau. Oamenii care îți acceptau zâmbetul chinuit și veșnica oboseală. Muzica nouă. Chinul de a inventa energie. Sportul. Muntele. Pisicile și cățeii. Călătoriile. Declarațiile. Răbdarea. Cadourile. Munca. Nimic nu părea să funcționeze. Nimic nu mai dădea tropăit de picioare și entuziasm sincer. Dar vindecau.

Nu știu dacă e permanent, dacă plasturele ăsta n-o să cedeze și cumva o să-mi explodeze depresia pe interior și-o să-mi înnegrească albul ochilor și-o să-mi coboare colțurile gurii pentru totdeauna în jos.

Deocamdată ascult dark country și fac un playlist demențial, citesc mult și zâmbesc nerușinat. Deocamdată muncesc, învăț și întreb. Deocamdată resping optimismul exagerat și clipesc des când voci de bărbați puternici tremură în răspunsuri simple. M-am umplut de răbdare și am senzația că am tot timpul din lume.

Flu and Politics Season

Am răcit protestând. Iau tratamente diverse și relativ scumpe. Îmbogățesc Big Pharma. Illuminati. It’s a trap. M-a sunat tata să mă întrebe dacă am fost să protestez la București. Nu, n-am fost. Am ieșit/răcit în Cluj. Tata e PNList de când îl știu. Mă sună întotdeauna să îmi spună să ies la vot și nu mă întreabă cu cine intenționez să votez. Îmi zice că nu contează în discuția noastră ci contează la vot. ‘Să mergeți să votați voi, ăștia tineri, să iasă cine vreți voi că voi rămâneți cu ei pe cap și vouă vă pot pune bețe-n roate, nu nouă’. Acuma părea trist la telefon. “Greu tare mai scăpam de hoții ăștia…”

Eh. Scăpăm.

Pisicile mi-au tors aseară pe norwegian black metal. S-a anunțat prima trupă la DBE9. Mork. A început bine. Gândesc cu nasul înfundat, mi se cojește fața și durerea de gât nu vrea să mă lase deloc.

Cumva atmosfera din HASH vindecă. Și muzica. Dar mai ales oamenii. Terapia funcționează. Mă duc să sărbătoresc unirea.

*Știam că încă sunteți aici. Încă mi se prezintă oameni care m-au cunoscut aici. Cum a făcut Monica la concert la Solstafir. Hug.

Lid (nu-mi iese z-ul cu nasul înfundat)

Everything is going to be alright, maybe not today but eventually

Nu-mi plac deloc oamenii care întârzie. Care îmi întârzie mie. Care îmi consumă conștient și voit viața. Ăia care întârzie în mod constant și-apoi ridică cu nepăsare și nesimțire din umeri ca și cum nu-i atât de grav. Ăia care mi-au întârziat de atât de multe ori că sunt convinsă încă înainte să treacă ora convenită că vor întârzia. Și mi-e ciudă. Pe ei și pe mine. Ăia pentru care întârziatul e o trăsătură definitorie. Eu nu pot avea încredere în oameni din ăștia. Îmi atacă și consumă ce am mai de preț în viața asta. Timpul.

Azi nu mă vor face bine nici gogoșile de la donuterie și nici multe irish coffee băute cu sorbituri mici prin paie negre și prea subțiri, azi voi taxa atenția libidinoasa, insubordonarea nepăsătoare și curiozitatea deplasată. Azi îmi va fi frig, dor și oarecum tristețe.

Bine că vine Flo. Am de tăcut cu ea trei ani întregi vorbiți cu alți oameni.

Și-apoi lansările de carte. Pentru că am prietene deștepte ce scriu poezii sau romane, poeme, povestiri sau texte minunate pe care editurile le premiază și-și doresc să le publice. Pe hârtie. Și eu mi le doresc lansate la HASH.

Și-apoi primăvara să îmi vindece frigul ăsta din oase și să-mi șteargă singurătatea asta apăsătoare.

Liz

Little off guard and unprepared

Am pierdut noțiunea timpului, anotimpului și fusului orar. Tu m-ai făcut să le pierd. Mă scald în compatibilități nemaiîntâlnite și mă minunez de fiecare răspuns perfect. Pff, era și timpul. A wizard is never late, nor is he early, he arrives precisely when he means to. Și e un răspuns valabil pentru toate nedumeririle mele legate de tine.
Prea multe amintiri în prea puține zile. Prea multe lucruri trăite deodată. Și luna plină, și aeroportul, și excursia, și părinții, și cărțile, și desenul, și cadourile, și vinul, și vânătăile, și ultima îmbrățișare, și distanța, și artificiile.
Cu coada ochiului văd permanent cămașa ta atârnată în cuier. Safe feeling.
Fie ce-o fi, începe vara.
Oamenii mei se mută-n Cluj exact când eu încep să mă plimb pe străzi ce se-nserează cu două ore mai târziu.

What am I gonna do with you?
Everything.

Liz

The air of spring smelling of never and forever

După ce vorbești prea mult, îți pare rău. Simți că ai dat prea mult din tine. Nu prea știi bine cui. Nu prea știi dacă merită sau dacă o să aibă grijă de bucățile din tine. Ți-e ciudă și simți că ai pierdut ceva.
Recompensa e atunci când, la următoarea revedere îți regăsești bucățile din tine în ochii, zâmbetul și starea celuilalt. Răsufli ușurat. A meritat. Ai fost în siguranță. Dar riscul lasă urme. Supradoză de oameni noi.

Fum mult și mentolat tras dintr-un slim prea lung, mult prea multă cafea și mult efort fizic. Mă otrăvesc încet și sigur dar cu zâmbetul pe buze și cu ojă roșie mată pe unghii. Aștept mesajul de start plimbându-mă lasciv c-un umăr gol prin casa asta pe care încă nu simt că o părăsesc. Două sezoane nevăzute din Shameless, un iPad și-o muzică pe care nu reușesc să o diger. 1 Aprilie și-i 1:11 AM.

De mâine whisky, filosofie și-un roadtrip. Și așteptarea fluierului de-nceput.

Liz

It hardly ever goes as planned: gentle, easy and smooth

În sfârșit îmi văd planurile cu o claritate neașteptată după prea multe cafele. Totul e realizabil și palpabil. Inclusiv pielea ta.
Fac liste în minte și în curând o să port o agendă mare după mine. Știu ce am de făcut, unde și cu cine și toate astea îmi dau o energie pe care nu am mai simțit-o de multe luni. Ani, poate.
Am ieșiri de răutate și câteodată cer prea mult. De la situație, de la discuție sau de la tine. Și n-aș schimba nimic.
Adun resurse pentru mai încolo, mă gândesc din timp și mut rafturile între ele doar în gând.
Să treacă două zile, să vina Ale, să mă distrez până uit de mine/tine, să-nceapă și aprilie și să pot încuia ușa, dansa goală sub ferestre ce dau spre cer și-apoi întinde pe spate în mijlocul casei și număra stelele.
Obstacole vor mai apărea, stări (g)rele și frustrări, un ‘n-am putut” și-un “nu am vrut”, un “am încercat”. Dar le voi lua pe rând, încet și sigur.

Burning edges and scars and stars. Old pangs, captivation and beauty. Strain and shadows and worry and yearning. Sweetness and madness and dreamlike surrender. They hurl you into the abyss. They taste like hope.
V.E.

Zâmbesc. E bine.
Liz

I’m going to take my time

Dintr-un interviu de multe minute am fost on air aproape două pe RRA. Dar s-a auzit numele meu clar, entuziasmul de a fi voluntar și câte satisfacții îți poate da dar și îndemnul către cei care doar aplaudă să facă pasul de a ajuta cauza în care cred. Eu iubesc animalele și vreau să le știu în siguranță. De un an sunt voluntar la Asociația pentru protejarea animalelor NUCA. And so proud of that.

Evanescent Felicity. Deși profunzimea unora sau a mea pare obositoare, pe mine a început să mă obosească veselia și energia venită ‘natural’ din obișnuita de a pune distanță. Un mesaj înregistrat de 42 de secunde poate fi de zeci de ori mai satisfăcător decât un telefon de un sfert de oră. Dar așa sunt și nu mă schimb și nu ar trebui să-mi pese ce crezi tu. Cuvintele tale. Un pas în față în care îți dezgolești un umăr sau ridici o manșetă până spre cot. Piele. Apoi zece pași rapizi în spate în care te-acoperi cu trei șube groase cu textul ‘și ce dacă’, ‘and that’s that’ și ‘n-o murit nimeni din asta’. Meh. Mă răsucesc a incompatibilitate.
Cred că inspir teamă. Sunt sigură de fapt. Sunt înfricoșătoare. I go too deep. Și-i greu să m-amputezi dup-aia. Am deschis din nou Foc să-mi iau doza de oameni care se consumă unul pe altul până la ‘sânge și răsuflare’. Overthinking.
Acum numeri tu zilele. AMR 14. Eu îți ascult visul și în același timp îmi povestesc visul meu bizar singurului om care a vrut să-l știe și care are cele mai faine reacții la ce spun. Doar el o să-mi înțeleagă senzația de deja-vu când scenariul se va repeta în realitate. Să prezici un deja-vu e un fel de deja-vu al unui deja-vu. Inception. Fuck shallowness! Accept doar oameni care știu să mă ‘dezbrace’.

You know that the pursuit of happiness is guaranteed in writing? Do you believe that? A bunch of f**king spoiled brats. Where’s my happiness then?
It’s the pursuit that’s guaranteed.
Yeah, always a f**king loophole.

Just Liz

Fără bucle caligrafice și fără alint.

Liz

My make-up may be flaking but my smile still stays on

You met me at a very strange time in my life… We have no Great War. No Great Depression. Our Great War’s a spiritual war… our Great Depression is our lives. We’ve all been raised on television to believe that one day we’d all be millionaires, and movie gods, and rock stars. But we won’t. And we’re slowly learning that fact. And we’re very, very pissed off.

Câteodată ne pierdem sau câteodată îi lăsăm pe alții să ne piardă. O parte smulsă, ștearsă sau împinsă afară din cadrul ce ne ținea viața la pozat, ne bulversează ordinea și direcția. Ajungem fără voia noastră și duși de curent în alte poze, alte cadre, alte vieți. Ale altora. Care ne-acceptă zâmbetul trist și tăcerea. Poate ne vindecă sau iubesc. Poate încearcă. Acceptăm mângâierea pe spate și acceptarea. Sperăm în sinea noastră să nu fie tolerare. Noi să fim doriți și starea acceptată. Gândul ăsta îl suportăm. Și-ncepem să plănuim în gând, să promitem vorbind singuri, să gesticulăm mergând pe stradă sau să scriem în jurnal. Ne promitem un nou cadru, un nou tablou și părți permanente.
Cele mai frumoase momente din viața mea au fost alea în care am conștientizat și deseori am zis-o tare. Acum trăiesc. Nu aștept.
The show must go on!
Într-un aprilie acum cred 6 ani dacă nu mai mult chiar, mă mutam într-o mansardă cu o fereastră ce dădea la Dunăre și-o scară mică ce urca într-un pod luminos și înclinat. Doar eu și pisicile mele. Atunci nu știam dar avea să urmeze cea mai faină perioadă din viața mea. Câțiva ani de nebunie plini de nopți de dans, filosofie beată pe canapelele alea roșii, vizitele lui Herr plin de cadouri și promisiuni, femeile mele tot timpul parfumate și misterioase, bărbații tatuați și cu dileme existențiale, cele mai faine călătorii și cele mai mișto party-uri ever. Și-n fiecare zi dorința de a mă muta la Cluj.
În aprilie acum am să mă mut într-o mansardă cu mult mai multe ferestre ce toate dau spre Cluj și-o scară mică ce urcă până la intrarea-n ea. Doar eu și pisicile mele. Mă simt aproape plecată. Aproape acolo. Aproape liberă. Complet împăcată cu mine, cu direcția și cu motivul. Dar mai ales cu destinația.
Zorilor e un fel de Mazepa.
Acum mă lăfăi în încrederea că în scurt timp canapelele vor fi iar pline de femei parfumate și misterioase, bărbați zâmbind copilăros și aluziv, nopțile vor fi iar albe și pline de fum și eu, din nou, eu.
Iau cu mine dealul, câinele, te iubesc-ul tău și speranța de-acum trei ani când casa asta adăpostea doar o saltea gonflabilă albastră. În suflet.
Plec să trăiesc ceva. CevaCeva.

I see it all through a telescope

Duminica mea începe cu nectar de piersici, muzică tare și dans lent și inconștient. Duminica mea începe mult după mijlocul zilei. Și așa îmi doresc toate duminicile.
Oricât de siropoasă și boemă par nu-nseamnă că nu iau contact dur cu realitatea. Mă interesează proiecte și întâlniri pentru că îmi plac oamenii care se-agită să facă ceva, îmi fac teste lungi și complicate după ce mă documentez despre politica americană să văd ce candidat mi se potrivește, dau click pe știri ce mi se par interesante pentru orașul sau țara în care trăiesc și chiar orașul în care m-am născut, verific cursul valutar și ascult emisiuni economice, fac vizite la bancă și uit să-mi duc copia de buletin la asigurări, semnez contracte, citesc legi și fac calcule. Chiar dacă pun accent pe sentimente și senzații știu și încerc să-nvăț ce trebuie să fac să pot să trăiesc în continuare cum îmi place.
Dar sunt zile în care vreau liniște și pe nimeni. Mă înfășor în pilotă și mă lovesc de cartea uitată în pat și mă sperii. Aștept pisicile să mă imobilizeze, îmi pun mâinile sub cap și visez.

Sometimes, all you can do is lie in bed and hope to fall asleep before you fall apart. Or fall in love.