Category Archives: zombie coffee

Average every day psycho goddess

by Liz

Nu mai pot fuma decât în curtea unui spital prea frumos, căutând raze de soare și scrumiere. Printre clădirile alea vechi m-am pierdut într-o seară pe întuneric și pe un frig total nepotrivit pentru pantaloni scurți și flip flops.
În fața pavilionului 4 am trăit cea mai frumoasă ninsoare din iarna asta. Și ultima ta dimineață energică și cu zâmbet optimist.
Îmi consemnez ca și victorii mici: the giggling, the frozen photo și trezitul meu mai dimineață decât am putut vreodată.

O am în minte pe Flo care se minunează continuu de clădirile spitalelor din Cluj.

***

The Noonday Demon mă sperie. Being in touch with the real terribleness of your life. Bine că îmi dă un superficial pat pe umăr. There there. Ca pentru Liz din 2009 love reduces the complexity of living, și cea din 2018 but love can also be exhausting. 

“Depression is the flaw in love. To be creatures who love, we must be creatures who can despair at what we lose, and depression is the mechanism of that despair.”

***

Răbdare…

***

Cum mă consider eu prea deșteaptă și cum în fața ta mă simt proastă tare. Cum mai mult tac.

La Cluj e îngrozitor de frumos

by Liz

La Cluj e îngrozitor de frumos. Are dreptate Flo.

Trec zilele cumva lent de zici că au trecut 3 dar n-ai dormit decât o noapte. Trăiești mai mult și mai intens chiar dacă pare că-n părțile astea oamenii nu-s atinși de nimic. Combinațiile ideale de stări de spirit, adaos de alcool, drame și atacuri de panică, muzici și planuri de vară ies des dar niciodată fals. Nimeni nu încearcă. Nimeni nu pretinde.

Am oameni buni și frumoși în viața mea și câteodată obosesc încercând să-i cuprind. Dar de cele mai multe ori nu mă mai satur de ei. Îți dau cu toții o siguranță cosmică și de neschimbat sau alterat prin nimic și oricât de departe ai pleca știi că la întoarcere îi găsești aici, calmi și calzi, bând cafele negre, discutând ultimele noutăți, vorbind la telefon mai mult decât mine, fumând puțin, glumind continuu. Și nu-mi rămâne decât să-i iubesc și să mă îngrijorez pentru umbrele temporare ale vieților lor, pentru răscolirile interioare pe care am învățat să le citesc în priviri și să mă bucur nespus pentru fericirile lor trăite personal și vizibile prin zâmbete curate. Băi, ce oameni frumoși!

Trăiesc vieți suprapuse și cumva faine toate. Trăiesc o viață între ‘Good morning, my Liz! Good luck today! Have a full bar and a beautiful event!’ și ‘Good night, my Liz! #rezista’. Trăiesc o altă viață de la joi la joi și de la playlist la playlist. Trăiesc o viață și de la o vară la alta. Trăiesc verile de la un cort la altul și serile de la o masă la alta, pe terasă. Trăiesc nopțile libere de la o carte la alta. Și viața cu anotimpuri ciudate de la un revelion la altul. Și viața aia cu dor de la o vizită în Galați la alta. Și-mi trăiesc mansarda asta faină cu minim două pisici negre, de la o chirie la alta.

Începe să fie bine. Chiar dacă unii oameni îmi pleacă. Chiar dacă Dragnea încă nu a căzut. Chiar dacă încă n-am mașină.

Merci. Pup. Deocamdată,

Liz

Shyly obscene smile

by Liz

//everything but happiness is neurosis//

Nu ies din casă fără fard de pleoape. 2018 e prea viu. Superficial și obscen. Cumva puternic.

Anul trecut ieșeam din casă fără măcar să mă uit în oglindă și da, ajungeam în lume nepieptănată și cu cearcăne. Eventual și pastă de dinți pe față. Ochii în pământ, oftat de încurajare și discursuri motivaționale în gând. Așa trăiești și semi funcționezi într-o depresie ce se întinde ca o mlaștină jegoasă și-ți fură efectiv viața din zeci de luni ce le credeai ale tale de fapt și de drept. Nu poți, nu vrei și nu simți nimic bun, niciodată, ‘pentru totdeauna’. Doare și habar nu ai ce. Oameni care te iubesc și nu înțelegi de ce, prieteni care te susțin și tu nu vezi sensul.

Dar trece. E groaznic, e greu, e imposibil de suportat câteodată. Dar trece.  Terapie. Tratament.

Încerci să înțelegi ce ți se întâmplă dar nu poți. Doare, e prea greu și nu vrei decât să se oprească. Să se termine. Și-apoi trăiești din nou. Și nu-i chiar brusc.

Și-ți dai seama că habar nu ai ce a funcționat sau că de fapt toate funcționau deși pe moment nu păreau. Oamenii care îți acceptau zâmbetul chinuit și veșnica oboseală. Muzica nouă. Chinul de a inventa energie. Sportul. Muntele. Pisicile și cățeii. Călătoriile. Declarațiile. Răbdarea. Cadourile. Munca. Nimic nu părea să funcționeze. Nimic nu mai dădea tropăit de picioare și entuziasm sincer. Dar vindecau.

Nu știu dacă e permanent, dacă plasturele ăsta n-o să cedeze și cumva o să-mi explodeze depresia pe interior și-o să-mi înnegrească albul ochilor și-o să-mi coboare colțurile gurii pentru totdeauna în jos.

Deocamdată ascult dark country și fac un playlist demențial, citesc mult și zâmbesc nerușinat. Deocamdată muncesc, învăț și întreb. Deocamdată resping optimismul exagerat și clipesc des când voci de bărbați puternici tremură în răspunsuri simple. M-am umplut de răbdare și am senzația că am tot timpul din lume.

I’m going to take my time

by Liz

Dintr-un interviu de multe minute am fost on air aproape două pe RRA. Dar s-a auzit numele meu clar, entuziasmul de a fi voluntar și câte satisfacții îți poate da dar și îndemnul către cei care doar aplaudă să facă pasul de a ajuta cauza în care cred. Eu iubesc animalele și vreau să le știu în siguranță. De un an sunt voluntar la Asociația pentru protejarea animalelor NUCA. And so proud of that.
—
Evanescent Felicity. Deși profunzimea unora sau a mea pare obositoare, pe mine a început să mă obosească veselia și energia venită ‘natural’ din obișnuita de a pune distanță. Un mesaj înregistrat de 42 de secunde poate fi de zeci de ori mai satisfăcător decât un telefon de un sfert de oră. Dar așa sunt și nu mă schimb și nu ar trebui să-mi pese ce crezi tu. Cuvintele tale. Un pas în față în care îți dezgolești un umăr sau ridici o manșetă până spre cot. Piele. Apoi zece pași rapizi în spate în care te-acoperi cu trei șube groase cu textul ‘și ce dacă’, ‘and that’s that’ și ‘n-o murit nimeni din asta’. Meh. Mă răsucesc a incompatibilitate.
Cred că inspir teamă. Sunt sigură de fapt. Sunt înfricoșătoare. I go too deep. Și-i greu să m-amputezi dup-aia. Am deschis din nou Foc să-mi iau doza de oameni care se consumă unul pe altul până la ‘sânge și răsuflare’. Overthinking.
Acum numeri tu zilele. AMR 14. Eu îți ascult visul și în același timp îmi povestesc visul meu bizar singurului om care a vrut să-l știe și care are cele mai faine reacții la ce spun. Doar el o să-mi înțeleagă senzația de deja-vu când scenariul se va repeta în realitate. Să prezici un deja-vu e un fel de deja-vu al unui deja-vu. Inception. Fuck shallowness! Accept doar oameni care știu să mă ‘dezbrace’.

You know that the pursuit of happiness is guaranteed in writing? Do you believe that? A bunch of f**king spoiled brats. Where’s my happiness then?
It’s the pursuit that’s guaranteed.
Yeah, always a f**king loophole.

Just Liz

Fără bucle caligrafice și fără alint.

Liz

My life is slowed up by thought and the need to understand what I am living

by Liz

Nu știu să tac și câteodată tare bine ar fi. Comunic mult și-ntotdeauna am zis că știu și cum. Vorbesc, explic, răspund, întreb. Nu cer explicații. Întreb. Am nevoie de răspunsuri pentru a ști cum gândește cel din fața mea nu ca să am ce combate. Accept majoritatea. Asimilez. Încerc să trec peste.

Moving on is essentially a lot like leaving somewhere (someone) you knew as home.

Nu știm să ne gestionăm despărțirile. Ne place să ne credem mai maturi și mai importanți decât oricare alți doi dar ne pierdem în aceleași motive clișeu, în aceleași disperări cretine și gelozii bolnave. Promitem, vorbim blând și luăm pas cu pas. Dar orice frică, neadevăr sau durere răbufnită ne aduce la punctul de-a uita promisiunile, blândețea și pasul următor. Și rănile se adâncesc, concluzii dureroase și necerute sunt declarate rece și îmbrățișările de care aveam amândoi atât de multă nevoie se dovedesc nesatisfăcătoare și degeaba.
Când apele se liniștesc, când prietenii traversează țara să te vindece, când auzi exact cuvintele de care ai nevoie în fiecare dimineață și în fiecare seară, respiri și-ți dai seamă ca doar ruptura doare și nu ruptura de om. Începi să înțelegi că disperarea și atacurile de panică vin din lipsa unui om cu care să cucerești lumea și nu din lipsa respectivului om. Și dacă-ți mai și demonstrează naiv și neintenționat că nici măcar nu s-ar mai potrivi în scenariul făcut, gândit și simțit cu prea mulți ani în urmă, începi să crezi chiar că-i cel mai bun lucru care ți se putea întâmpla. Nu înseamnă că nu mai doare. Va mai durea mult timp. Înseamnă doar că trebuie să-i inventezi celuilalt un alt loc și-un alt rol și să ai răbdare până se potrivește acolo, în locul și rolul nou.
Și bine tare ar fi să nu ne definim în fața oamenilor noi prin omul de care ne-am rupt, să nu facem din ruptura abia întâmplată un punct de-atracție spre noi. Nu suntem despărțirea de celălalt oricât de dramatică sau calmă și matură ar fi, în cel mai bun caz am putea fi relația în sine cât a fost frumoasă. Vom defila mult timp cu bucăți din celălalt în noi dar e atât de lame să defilăm cu despărțirea, disperarea sau nevoia de altcineva.
I’m not mad, I’m hurt. There’s a difference.

Day Two

by Liz

… the one with the regrets, confusion and the new power…
Îmi calculez reacțiile și pașii. Trezirea face mai bine decât credeam. Descopăr că sunt înfricoșătoare pentru omul care mă cunoaște cel mai bine și în aceeași măsură pentru un om pe care l-am întâlnit pentru prima oară azi. Respir adânc a atac de panică. O respirație e cu stare de gol dureros, una cu stare de libertate. Când respir a libertate încerc să-mi topesc răutățile și sarcasmul. Nu reușesc în totalitate. E de la vârstă și prea multe trădări. Răzbunări și pedepse absurde mi se învârt în creier și mă fac să umblu amețită. Suc de portocale și ibuprofen roz.
Îmi faci cafea caldă și eu îți așez gulerul de la geacă. Și asta se va întâmpla pentru totdeauna. Metaforic vorbind.
Latte-uri cu inimioare de spumă și îmbrățișări în care stau încordată. Îmi fac bine.
Aștept martie cu Flo. Îmi lipsea așteptarea.
E de bine.
Still here. Wandering through the challenges of a modern day woman’s life.

Day One

by Liz

Hectic thoughts on a boring life. Prima oară când nu am argumente. “Nu vreau să mă urăști!”.

“Cum să începem să ne despărțim” a scris cu creionul titlul subliniat pe aceeași pagină cu tabelul zilnic de abdomene și-apoi a zis zâmbind trist spre o eu plânsă și speriată că e titlu de carte.

Șervețele mototolite și aruncate prin toată casa, discuții calme, resemnare și prima îmbrățișare sinceră după mult, mult timp.

Încă ne iubim.

Mai avem un an împreună să ne învățăm unul pe celălalt cum să trăim unul fără celălalt. El să-mi scoată din cap impulsul de a pleca ‘acasă’ și eu să învăț să nu-l urăsc.

This.

My mind is playing tricks on me

by Liz

Azi am strâns ordonat Crăciunul și am sigilat cutia. De câteva zile mă tot gândeam să-l strâng dar bradul clipocea frumos tare și în sfârșit afară e zăpadă. Gata. L-am strâns.
Ieri am primit Dona Juana ebook și aproape am terminat-o. Dacă ai trăit măcar puțin, dacă ai răscolit câțiva oameni la viața ta sau dacă te-au răscolit ei pe tine, dacă te-a încercat măcar puțin viața cu o experiență mai dureroasă sau poate mai frumoasă, nu are cum să nu-ți placă sau să nu o înțelegi. Nu trebuie să te poți indentifica în situațiile alea. Oh, dar în senzații! Mi-e dragă tare cartea. Și Lorena.
Tot ieri Herr mi-a trimis o poză de pe drum spre mine cu o copertă și-o fundiță roșie fără să-mi dezvăluie titlul pe care mi-l aduce. Am țopăit de fericire și-am dat minute în șir scroll pe colecțiile de cărți să descopăr ce carte se-ndreptă spre mine.
Îmi plac cadourile pentru suflet nu alea de care ai nevoie cum tind să-și facă oamenii care se cunosc bine.
E 8 ianuarie. E ziua în care starea blegoasă și melancolică lovește premeditat dintr-o cutie plină de scrisori, o melodie din ’95 sau un meme ironic în newsfeed.
Din ce în ce mai acasă. Din ce în ce mai eu. Iar.
Te-am trăit, m-ai trăit, care pe care regretă e neimportant sau prea târziu. La mulți ani, C!

You all, be safe!

Liz

The smallest doll in a babushka doll

by Liz

Sunt perioade când totul merge bine sau măcar merge dar noi nu ne găsim energia de a ne trezi dimineață. Nu găsim rostul. Sunt perioade când ne luăm șuturi și încasăm dezamăgiri din părți pe care le credeam cele mai ferite și sigure și culmea, parcă ne energizează și ne-ambiționează. Cert e că nu suntem în siguranță oricât ne-am crede, nu suntem perfect fericiți oricât ne-am arăta și nu suntem atât de puternici pe cât ne-ar plăcea să fim.
Cu cât avem mai mult timp liber și liniștit cu atât mai mult o să ne analizăm deciziile trecute sau care țin de acțiuni viitoare, de planuri și direcții. Inevitabil ajungem să ne îndoim de noi și de decizii. Mai amestecăm ceva doruri, ne strâmbăm când gândul ne trece și peste oameni dezamăgitori din prezent, începem să comparăm doar ce era bine ‘inainte’ cu tot ce e acum ‘dupa’ și nicidecum altfel și pregătim ghiveciul perfect pentru a înflori cei mai negri pui de depresie. Si nu-i ca și cum ne-am putea abține.
Ah, inexplicabil să pici îngenunchiat pentru niște nimicuri pe care nici nu poți să pui degetul când știi că ai trecut prin bucăți de viață mai grave decat ti-ai putea imagina și totuși supraviețuind. Dar poate când mergi din luptă în luptă nu simți durerea și nu vezi gravitatea dar când e pace și frumos te isterizează și-o gâză care a reușit să treacă de plasă și-ți bâzâie pe monitor. Habar n-am.
Săptămâni la rând nu am vrut decât să-mi pun pătura în cap și să dorm. Si întrebările care mă ridicau altădată acum mă afundau mai tare pentru că atunci când nu vezi problema nu știi ce ai de făcut să o rezolvi, să o eviți sau să treci peste.
Mi-am dat seama ce noroc am de omul ăsta de lângă mine și pe care nu-l credeam în stare să știe să mă scoată din depresie la fel cum nu credeam că mă pot învinge stările negre când totul în jurul meu e frumos. Intotdeauna mi-a fost frică de creierul meu chiar dacă n-aș vrea să trăiesc în niciun altul. Nici când mi-am urât starea nu m-am urât pe mine. Si poate asta a fost și este salvarea mea.
Incă mă scutur de senzații de căcat, de starea de învinsă deși toate bătăliile le-am câștigat, de-o teamă bizară de a scrie și de migrene de la stat încruntată.
Am fost la multe concerte Luna Amară dar ăsta de la Alternarena din weekendul trecut mi s-a părut unul dintre cele mai faine ale lor. Apoi am așteptat să se urce Despot pe scenă și să-mi clătească privirea înainte să plec acasă. Nu mai găsesc plăcere în a-l asculta ci doar în a-l privi. I’m so shallow.
Aștept cu nerăbdare ocazia să-l ascult live pe Tim Minchin deși probabil un bilet ar costa cât câștig pe Lizknot într-un an.
Ascultați-l pentru mine și pentru postarea asta destul de neagră dar scrisă cu zâmbet. I’m fine. Not perfect. But fine.

The end-of-summer winds make people restless*

by Liz

* Sebastian Faulks
Când încep să-mi fac planuri pentru ziua mea, încep să și realizez că vara s-a terminat și pic într-o stare încruntată. A fost o vară aglomerată cu de toate, atât de aglomerată încât să mă ia prin surprindere că se apropie de sfârșit, eu plină de gândul că mai am o grămadă din vara asta de trăit și simțit. Dar, mnu. Îi gata.
Alaltăieri noapte mergeam desculță prin centrul Clujului adunând pene în casca ta de biciclist în timp ce tu târâiai morocănos bicicleta pe lângă noi pentru că nu-mi place mie ca unul să fie călăre și unul pe jos. Azi dimineață deja răscoleai rafturile după un hanorac cu glugă.
După o vară fierbinte și trăită intens dar obositor te-aștepți să-ți placă răcoarea și odihna anunțată a trecerii la toamnă. Odihnă? Erase that! Școală, muncă, planuri, strategii, proiecte, curățenie, mutări, drumuri acasă, bani, examene, interviuri, socoteli, reparații, tratamente. Pff. E prima toamnă care mă sperie. Doar pentru că am pus eu prea multe ‘on hold’ până când. Și e aproape ‘până când’.
Summer is ending. Time to officially remember what day of the week it is.