The smallest doll in a babushka doll

Sunt perioade când totul merge bine sau măcar merge dar noi nu ne găsim energia de a ne trezi dimineață. Nu găsim rostul. Sunt perioade când ne luăm șuturi și încasăm dezamăgiri din părți pe care le credeam cele mai ferite și sigure și culmea, parcă ne energizează și ne-ambiționează. Cert e că nu suntem în siguranță oricât ne-am crede, nu suntem perfect fericiți oricât ne-am arăta și nu suntem atât de puternici pe cât ne-ar plăcea să fim.
Cu cât avem mai mult timp liber și liniștit cu atât mai mult o să ne analizăm deciziile trecute sau care țin de acțiuni viitoare, de planuri și direcții. Inevitabil ajungem să ne îndoim de noi și de decizii. Mai amestecăm ceva doruri, ne strâmbăm când gândul ne trece și peste oameni dezamăgitori din prezent, începem să comparăm doar ce era bine ‘inainte’ cu tot ce e acum ‘dupa’ și nicidecum altfel și pregătim ghiveciul perfect pentru a înflori cei mai negri pui de depresie. Si nu-i ca și cum ne-am putea abține.
Ah, inexplicabil să pici îngenunchiat pentru niște nimicuri pe care nici nu poți să pui degetul când știi că ai trecut prin bucăți de viață mai grave decat ti-ai putea imagina și totuși supraviețuind. Dar poate când mergi din luptă în luptă nu simți durerea și nu vezi gravitatea dar când e pace și frumos te isterizează și-o gâză care a reușit să treacă de plasă și-ți bâzâie pe monitor. Habar n-am.
Săptămâni la rând nu am vrut decât să-mi pun pătura în cap și să dorm. Si întrebările care mă ridicau altădată acum mă afundau mai tare pentru că atunci când nu vezi problema nu știi ce ai de făcut să o rezolvi, să o eviți sau să treci peste.
Mi-am dat seama ce noroc am de omul ăsta de lângă mine și pe care nu-l credeam în stare să știe să mă scoată din depresie la fel cum nu credeam că mă pot învinge stările negre când totul în jurul meu e frumos. Intotdeauna mi-a fost frică de creierul meu chiar dacă n-aș vrea să trăiesc în niciun altul. Nici când mi-am urât starea nu m-am urât pe mine. Si poate asta a fost și este salvarea mea.
Incă mă scutur de senzații de căcat, de starea de învinsă deși toate bătăliile le-am câștigat, de-o teamă bizară de a scrie și de migrene de la stat încruntată.
Am fost la multe concerte Luna Amară dar ăsta de la Alternarena din weekendul trecut mi s-a părut unul dintre cele mai faine ale lor. Apoi am așteptat să se urce Despot pe scenă și să-mi clătească privirea înainte să plec acasă. Nu mai găsesc plăcere în a-l asculta ci doar în a-l privi. I’m so shallow.
Aștept cu nerăbdare ocazia să-l ascult live pe Tim Minchin deși probabil un bilet ar costa cât câștig pe Lizknot într-un an.
Ascultați-l pentru mine și pentru postarea asta destul de neagră dar scrisă cu zâmbet. I’m fine. Not perfect. But fine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

11 − 8 =