I’m going to take my time

Dintr-un interviu de multe minute am fost on air aproape două pe RRA. Dar s-a auzit numele meu clar, entuziasmul de a fi voluntar și câte satisfacții îți poate da dar și îndemnul către cei care doar aplaudă să facă pasul de a ajuta cauza în care cred. Eu iubesc animalele și vreau să le știu în siguranță. De un an sunt voluntar la Asociația pentru protejarea animalelor NUCA. And so proud of that.

Evanescent Felicity. Deși profunzimea unora sau a mea pare obositoare, pe mine a început să mă obosească veselia și energia venită ‘natural’ din obișnuita de a pune distanță. Un mesaj înregistrat de 42 de secunde poate fi de zeci de ori mai satisfăcător decât un telefon de un sfert de oră. Dar așa sunt și nu mă schimb și nu ar trebui să-mi pese ce crezi tu. Cuvintele tale. Un pas în față în care îți dezgolești un umăr sau ridici o manșetă până spre cot. Piele. Apoi zece pași rapizi în spate în care te-acoperi cu trei șube groase cu textul ‘și ce dacă’, ‘and that’s that’ și ‘n-o murit nimeni din asta’. Meh. Mă răsucesc a incompatibilitate.
Cred că inspir teamă. Sunt sigură de fapt. Sunt înfricoșătoare. I go too deep. Și-i greu să m-amputezi dup-aia. Am deschis din nou Foc să-mi iau doza de oameni care se consumă unul pe altul până la ‘sânge și răsuflare’. Overthinking.
Acum numeri tu zilele. AMR 14. Eu îți ascult visul și în același timp îmi povestesc visul meu bizar singurului om care a vrut să-l știe și care are cele mai faine reacții la ce spun. Doar el o să-mi înțeleagă senzația de deja-vu când scenariul se va repeta în realitate. Să prezici un deja-vu e un fel de deja-vu al unui deja-vu. Inception. Fuck shallowness! Accept doar oameni care știu să mă ‘dezbrace’.

You know that the pursuit of happiness is guaranteed in writing? Do you believe that? A bunch of f**king spoiled brats. Where’s my happiness then?
It’s the pursuit that’s guaranteed.
Yeah, always a f**king loophole.

Just Liz

Fără bucle caligrafice și fără alint.

Liz

My make-up may be flaking but my smile still stays on

You met me at a very strange time in my life… We have no Great War. No Great Depression. Our Great War’s a spiritual war… our Great Depression is our lives. We’ve all been raised on television to believe that one day we’d all be millionaires, and movie gods, and rock stars. But we won’t. And we’re slowly learning that fact. And we’re very, very pissed off.

Câteodată ne pierdem sau câteodată îi lăsăm pe alții să ne piardă. O parte smulsă, ștearsă sau împinsă afară din cadrul ce ne ținea viața la pozat, ne bulversează ordinea și direcția. Ajungem fără voia noastră și duși de curent în alte poze, alte cadre, alte vieți. Ale altora. Care ne-acceptă zâmbetul trist și tăcerea. Poate ne vindecă sau iubesc. Poate încearcă. Acceptăm mângâierea pe spate și acceptarea. Sperăm în sinea noastră să nu fie tolerare. Noi să fim doriți și starea acceptată. Gândul ăsta îl suportăm. Și-ncepem să plănuim în gând, să promitem vorbind singuri, să gesticulăm mergând pe stradă sau să scriem în jurnal. Ne promitem un nou cadru, un nou tablou și părți permanente.
Cele mai frumoase momente din viața mea au fost alea în care am conștientizat și deseori am zis-o tare. Acum trăiesc. Nu aștept.
The show must go on!
Într-un aprilie acum cred 6 ani dacă nu mai mult chiar, mă mutam într-o mansardă cu o fereastră ce dădea la Dunăre și-o scară mică ce urca într-un pod luminos și înclinat. Doar eu și pisicile mele. Atunci nu știam dar avea să urmeze cea mai faină perioadă din viața mea. Câțiva ani de nebunie plini de nopți de dans, filosofie beată pe canapelele alea roșii, vizitele lui Herr plin de cadouri și promisiuni, femeile mele tot timpul parfumate și misterioase, bărbații tatuați și cu dileme existențiale, cele mai faine călătorii și cele mai mișto party-uri ever. Și-n fiecare zi dorința de a mă muta la Cluj.
În aprilie acum am să mă mut într-o mansardă cu mult mai multe ferestre ce toate dau spre Cluj și-o scară mică ce urcă până la intrarea-n ea. Doar eu și pisicile mele. Mă simt aproape plecată. Aproape acolo. Aproape liberă. Complet împăcată cu mine, cu direcția și cu motivul. Dar mai ales cu destinația.
Zorilor e un fel de Mazepa.
Acum mă lăfăi în încrederea că în scurt timp canapelele vor fi iar pline de femei parfumate și misterioase, bărbați zâmbind copilăros și aluziv, nopțile vor fi iar albe și pline de fum și eu, din nou, eu.
Iau cu mine dealul, câinele, te iubesc-ul tău și speranța de-acum trei ani când casa asta adăpostea doar o saltea gonflabilă albastră. În suflet.
Plec să trăiesc ceva. CevaCeva.

I see it all through a telescope

Duminica mea începe cu nectar de piersici, muzică tare și dans lent și inconștient. Duminica mea începe mult după mijlocul zilei. Și așa îmi doresc toate duminicile.
Oricât de siropoasă și boemă par nu-nseamnă că nu iau contact dur cu realitatea. Mă interesează proiecte și întâlniri pentru că îmi plac oamenii care se-agită să facă ceva, îmi fac teste lungi și complicate după ce mă documentez despre politica americană să văd ce candidat mi se potrivește, dau click pe știri ce mi se par interesante pentru orașul sau țara în care trăiesc și chiar orașul în care m-am născut, verific cursul valutar și ascult emisiuni economice, fac vizite la bancă și uit să-mi duc copia de buletin la asigurări, semnez contracte, citesc legi și fac calcule. Chiar dacă pun accent pe sentimente și senzații știu și încerc să-nvăț ce trebuie să fac să pot să trăiesc în continuare cum îmi place.
Dar sunt zile în care vreau liniște și pe nimeni. Mă înfășor în pilotă și mă lovesc de cartea uitată în pat și mă sperii. Aștept pisicile să mă imobilizeze, îmi pun mâinile sub cap și visez.

Sometimes, all you can do is lie in bed and hope to fall asleep before you fall apart. Or fall in love.

If you stumble make it part of the dance

Ne străduim atât de mult să fim convenționali. Afișăm un soi de siguranță și încredere în orice raport social pentru că așa credem că trebuie să ieșim în lume. O practicăm când suntem singuri și ne-o promitem forțat oricând o privire se intersectează de a noastră. Și-apoi îi invidiem ciudat pe aia puțini, nebuni și rebeli care țipă cât pot și indiferent de companie: “fuck it!” sau “fuck this!”
Știu că sunt obositoare și am multe cotloane și părți întunecate. But aren’t we all? Diferența e că eu mi le recunosc și poate chiar defilez cu labirintul la vedere. Habar n-am. Eu obosesc de la superficialitate și lipsa nebuniei în ceilalți. Prea mulți.
Ca într-un joc de Bomb Defusal dau indicațiile corecte și nu ar fi nicio șansă să-ți explodeze ceva în față. Cumva ieși la lumină din cel mai întunecat și complicat sistem. I’m built this way.

Mă întorc cu pași siguri la lumea mea moale și ciudată fix ca dimineața asta de sâmbătă pe un deal noroios și-n plină ploaie. Zâmbind. Îmi recunosc deja liniștea și știu că am să supraviețuiesc fără un pervaz pe care să pot sta așezată.

Uși cu perdele de voal, dreamcatchers ce se mișcă la cea mai mică adiere de coadă, miros de cafea la ibric și abur de ploaie răcoritoare de primăvară pe acoperișuri de Cluj.


I will always be the girl from the attic. The girl upstairs is such a freak. What does she do up there?
Sometimes, in the evening, she goes out and comes home in the most intoxicated way. She’s not the mental kind, off her medication, screaming all day “Virgin Mary, you fucking alien!” but still, I can hear her talking with her black cats with weird names. From all the noises I imagined she’s all grumpy and avoidable. Not in a dangerous way but a harmless mood wrecker type, you know.
One day I saw her watering her plants that she’s keeping in front of her attic door. From all her movement in the hallway, a slight scent of coffee, laundry detergent and maybe cat’s litter box, invaded my space.
From that moment on, I felt safe.
Not safe like I understood that she’s harmless or not a nutcase but like I never felt this safe in my whole life, the way I felt inhaling her smell and picturing her watering the plants.
In the middle of the night she was listening Voltaire.
I smiled and felt even safer.


Why be moody when you can shake yo booty?!

 

They say there’s no harm in daydreaming, but there is

După trei zile de Brașov, prea multe shoturi de tequila și exact zâmbetele de care aveam nevoie, m-am urcat într-un microbuz verde pe care scria mare destinația: CLUJ. Era tras la același peron cu microbuzul de Galați și mă gândeam de câte ori din gara aia m-am urcat în celălalt. Mi-am dat seama că am ajuns acasă când am ridicat ochii din telefon și am văzut Clujul luminat pe întunericul de 8 seara. Mi-am dat seama că aici e acasă și că nu aș pleca din orașul ăsta indiferent de drame sau ce regrete încep să-i bântuie și lui străzile. Duminică seara, pentru prima dată după mulți ani, Clujul a redevenit al meu din al nostru. Cu tot cu oamenii ce-i străbăteau parcul la pas sau fumau liniștiți pe bănci.

Și când te-aștepți la tensiune și încă un shitstorm neprevăzut, rămâi brusc surprins de lucruri așezate, decizii luate, probleme rezolvate și, în sfârșit, speranța regăsită. Faci o cafea, amesteci calm și te lași cuprins de zen.

O fi și asta o etapă.

Un pix și-o listă. Cu liniuțe. Când dai prea mult din tine și-ți vine să faci pași în spate. Când visezi cu ochii deschiși la biscuiți cu miere. Când pui trandafirul roșu în apă într-o sticlă de whisky goală pentru că singura ta vază e plină de zambile înflorite. Când mă surprinde parfumul tău. Când am prea multe în comun cu tine și tu spui cald: you’re awesome. Când mă simt neputincioasă în fața înverșunării tale. Când nu mă simt destul de departe. Când mă simt safe cuibărită într-un om. Când nu știi câte-s generale și câte-s despre tine. Când nu știu.

But they say that wishful thinking and voluntary daydreaming can occasionally make dreams come true.

A nu știu câta zi.

Și încă nu știi ce-am visat azi-noapte.

Caught up in a war that you are not part of

Some feel I don’t exist, never believing in what they see
Some feel that I am not fair, I leave no time for repentance

Mă desprind greu și-mi număr gândurile reci. Noi puteri descoperite, noi respingeri inventate. Plec și am senzația că plec de tot. Și-i un feeling bun. Mă duc să mă îngrop în cele mai mișto suflete și printre foarte puținele care au reacționat cum aveam nevoie. Dar nici nu-mi trebuie mai multe.
Vindecarea începe și se termină cu tine. Dușuri alternative ca dintr-o centrală stricată sau o glumă proastă când dai drumul la alt robinet din casă. Răbdare zero. Totuși mi-e soare, încredere și nebunie. Mai rar lehamite de tine. Mai des de noi.
Independența se simte bine atâta timp cât îi spunem independență și nu singurătate.
Stare de fuck it all.
Noapte bună, Liz! My not every movie’s Liz and whenever you feel like joining i’ll be waiting for you to put your head on my chest and let me play with your hair.

Because i’m worth it! *slow motion hair flip*

I want to taste the taste of being face to face with common grace/Day 13

…to meditate on the warmest dream and when I walk alone  I listen to our secret theme…

But you still don’t think I’m gonna see this through.

Am să îţi spun că ştiu cum doare. Şi cât. Am să încerc să îţi explic că dragostea nu trece de la voodoo. Şi nici nu moare în trei zile. Sau treişpe.  Apoi exasperată am să mă repet. Am fost şi sunt acolo unde-am vrut şi vreau. Întotdeauna. Decizia să nu, să da a fost a mea (apar/dispar/va însoţesc/vorbesc). Deciziile mele sunt pentru mine şi mă privesc. Puterea ce mi-o presupune o lume cam bizară am să o neg. Deşi nici măcar nu-i edificatoare în situaţia de faţă. N-aş ţine/convinge/mitui/forţa un om să mă iubească.  Sunt destul de mândră să cred că felul meu de-a fi e el iubibil fără ajutoare mistice şi creieri terci.  Mai ştiu că n-am făcut rău până acum nimănui şi slabe stări de tremur vinovat le pot înlătura uşor cu-o declaraţie publică şi neînţeleasă.

Ziua concluziilor şi certitudinilor. Plec. Spre ele. Si ele spre mine.

I’ve settled for less and it’s more than enough. Scratch that. Than I had before.

Windy Day 7

…take a sentence full of things you’re not supposed to say and feel it…
O zi cu vânt rece și puternic îți poate amesteca dorința de a primi ghiocei, îți poate răcori cearcănele și poate boți un zâmbet adus de un curier înghețat pe bicicletă, de la două dealuri depărtare.
Clişeu. Când doare, lumea nu se opreşte în loc. Când o dăm în bară rău de tot, lumea nu se opreşte în loc. Când pierdem, lumea nu se opreşte în loc. Când iubim, lumea nu ţine pasul.
Ești atât de confuz în direcție și decizii și tot ce te consolează e zâmbetul meu puțin mai strălucitor de câteva zile. Adopți rapid motivul. De aia! Ca să zâmbesc eu cum n-am mai zâmbit de mult! Și-apoi te lași pradă unei gelozii cretine și nelalocul ei într-un om ce nu mai vrea alt om și mă faci să plâng cu-o răutate. Îți ceri iertare frumos. Câteodată degeaba.
Dacă ustură ochii tare ies la plimbare. Intru în parc, merg spre stânga de la intrarea cu muuulte băncuțe și cobor scări într-un fel de amfiteatru. După ce mă satur de plimbat văd bărcuțele.
Not every movie’s Liz

The moment you close your eyes

… și eu te privesc cum tragi din țigară…

Și chiar dacă-s sigură că te gândești la mine, găsesc o cale să îl stric. Momentul. Meu în mintea ta.

Te joci? Nu. Și ni se lovesc cu zgomot bagajale imense ce le cărăm involuntar cu noi în orice interacțiune. Ochii și buza mușcată, fesul și prea multe mailuri între noi. Crângași și Titan. Nu mi-am dat seama până acum ce dor îmi e de București. Doar dor și nu dorința de a renunța la Cluj.

Clujul a fost bun cu mine. În ciuda faptului.

După T0 promit să retrăim momentul. Până atunci agenda verde e de negăsit. De netrăit. Retrăit.

În noaptea asta mă plimb prin București, cu mâinile în buzunare de frică să nu-mi trădeze emoțiile și cu părul în ochi evitând privirea. Ta.

Urmează ziua a șaptea. Dar cumva știu că e mult mai ușoară.

Mulțumesc :)

Liz

 

 

Day Six

…starts at 6 am with you making me coffee…

 Alergăm și ne facem planuri de viitor. Separat. Împreună. Când condițiile celuilalt ni se par prea aspre, reacționăm cu un pas în spate. De fapt în față pentru că totul este invers acum. Facem schimb de stări și dureri.

Nu ne-am iubit nicicând mai mult decât acum când ne-am hotărât că ar fi mai bine pentru noi să nu ne mai iubim. Nu așa.

Azi sunt eu puternică, mâine ești tu. Poimâine cădem amândoi. Și tot așa până ajungem să fim puternici amândoi în același timp. E greu pentru că știam să fim puternici doar prin celălalt și-acum ne exersăm stângaci independența.

Am primit o descriere a mea absolut greșită dar menită ca și compliment. Am reacționat ca și cum ar fi fost adevărată. Dintr-un anume unghi poate este. Nu știi dacă să îți placă cineva care te vede mai mișto decât ești sau să nu-ți placă pentru că nu te vede exact cum ești. Sau cineva care te descrie cât mai aproape de cum crede că te vezi tu și să fie total greșit. Hm. În continuare mă iubesc. But I don’t have a personal agenda or a clear plan. 

O conversație cu ego boost.

I still got it.

Play this.

‘You were my first fancy special star though…’

Și ziua a șasea e încă la început.

Liz