Am întârziat postarea pentru că nu ştiam de unde să încep şi cu ce să închei. Mi se amestecă toate în minte. A fost atât de frumos ca prima îmbrăţişare. Ca emoţia ta. Vag îmi amintesc că ţi-aş fi adus flori. Vag îşi aminteşte că mi-ar fi adus flori. Nu-i clar nici acum unde se termina rochiţa cu flori şi unde începea cearşaful cu scheleţi. Iar muzica din old Janis e mult mai bună decât muzica din Janis Stuf. Cu toată Vama lui şi cu tot nisipul. Pentru că dacă ţopăi pe Kryptonite şi plângi pe Sweet Child O’mine atunci eşti unde trebuie. Şi acolo trebuie să rămâi. Acolo sau în Flowers unde poţi proba inele de gheaţă de diferite mărimi aromate de ceaiuri bizare. Asta dacă te simţi bine într-un loc liniştit unde lumea scrie. Scrie în caiete, carneţele, scrie pe foi, scrie pe netbookuri sau ipoduri. Toată lumea acolo scria. Şi să nu uităm ce frumoase sunt femeile în Flowers. O altă concluzie ar fi că majoritatea femeilor frumoase cântă la vioară. Câteodată la chitară şi voce, în Piaţa Muzeului ca eu să aud şi privesc, stând pe canapeaua de pe colţ în Shadow, de exemplu Through Glass. Şi să cânt şi să aplaud şi să ţip la final de la fereastră. Şi să fie firesc aşa. Firesc era să auzi şi prima parte. Întotdeauna o auzi doar pe a doua. Şi bluziţa aia nu avea nasturi destui. Cafelele din mers, cerceii buturugi şi îngheţata, canapeaua verde din Booha, limonada prea acră din a livingpub (not a livingroom). Concertului Iris i-a lipsit ceva. Probabil Să nu crezi nimic. Şi Nu mă uita. Şi deschiderea cu Semnal M ratată. Dar momentului din parcul mare de pe ponton, cu picioarele în apă, nu i-a lipsit absolut nimic.   

  

 More to come. Avioane, concerte, grijă, drum, dor şi-o aşteptare. 

 V-am adus siguranţa că lumea e mai frumoasă decât o vedem din colţul ăsta, că oamenii sunt mai deschişi decât majoritatea care ne înconjoară aici, că limitele sunt puse doar de noi şi că dragostea e singurul lucru pentru care şi prin care merită să trăieşti.