Cluj. Oraş frumos. Nici nu mă aşteptăm să fie altfel un oraş iubit de Dina sau de Lord D’If. Nu ştiu prima impresie cu trenul care ar putea fi, dar cu maşina dinspre Turda, pe dealul Feleacului, Clujul apare brusc în întregime. Şi dacă prinzi o dimineaţă târzie cu lumina clară, Clujul pozează superb. Cum altfel să fie un oraş care m-a primit zâmbitor şi mi-a arătat cartiere curate cu blocuri construite-n scări pe dealuri, care mi-a oferit un Starbucks ce m-a uns la suflet şi m-a îndemnat să mă plimb o oră prin Carturesti, o librărie cu iz de mansardă pariziană. Accentul m-a înnebunit. Oameni frumoşi. Pieţe calme. Nu o să v-ameţesc cu poze ci doar părere şi senzaţie. Oricum fiecare l-am vedea cu alţi ochi de fiecare data. S-a potrivit sufletului meu. Tot oraşul are un zâmbet aparte ce pare că a descifrat mistere existenţiale şi care te face să vrei să te integrezi, să iei parte la secretul absolut şi împărtăşit de ei.
Şi-apoi acasă. Pisicul şi plantele din balcon le-am prins pe ultima suflare. O revedere ca o impresie. Fără îmbrăţişare şi fără mi-a fost dor. Stare de struţ. M-afund cu capul înainte-n gânduri. Mi-e mai tare dor de tine decât îmi era când mă plimbăm prin Cluj. Atunci speram o revedere zâmbitoare. Acum nu ştiu ce să mai sper. O petrecere frumoasă de ziua mea probabil. Am pierdut emoţia dinaintea chefului. E de la vârstă oare?