Mulţi ani la rând în ultima noapte de februarie eu visam urât. Îmi amintesc un singur an când nu am avut coşmar şi asta doar pentru că cineva şi-a pus atunci în cap să mă vindece. Avea puterea să o facă. Când am crescut am pus visul urât pe seama emoţiei de a doua zi, gândul la cadoul pentru învăţătoare şi mărţişoarele pentru colege, forfota primei zile de primăvară. Apoi am crezut că era autosugestie, poate, deşi nu-mi aminteam că noaptea ar fi periculoasă decât a doua zi dimineaţă realizând că e 1 martie. Nu detestam ziua asta, chiar o iubeam… şi încă n-am o explicaţie. Visam animale care mă urmăreau şi atacau, pericole şi războaie, despărţiri dureroase şi accidente. În ultimii ani chiar nu îmi aminteam visul ci doar dormeam agitat şi rău. Şi toate gândurile astea posibil să-mi formeze acum plecarea visului urât. Sau poate nu. Poate mă vindecă procesul ăsta de conştiinţă şi-n noaptea asta voi dormi odihnitor. 
 Sper ca subconstientul să lucreze mâine şi optimismul legat cu aţă de mărţişor să se vadă pe feţele tuturor. Prea apăsaţi de lunile astea grele, prea încărcaţi de frig şi umezeală, daţi peste cap de crize şi probleme mâine să răsuflăm uşuraţi şi să cheltuim ultimul leu din buzunar pe un bucheţel de ghiocei stresaţi de aţă de rafie prea strânsă.
 Ultimul trend impune să urâm mărţişoarele. Mie îmi plac şi-adun amintiri frumoase şi sunt mărtişoare pe care nu le uit niciodată. Cum ar fi floricica de plastic transparent primită de la Cip anul trecut, sau o cheiţă mică de argint de la Vlăduţ, un copil de la grădiniţa unde lucram, o inimioară de la George (oare în America se dau mărtişoare?), un grep imens legat cu aţă groasă alb cu roşu, un coşar metalic şi lucios de la un prieten bun, o coajă de fistic pictată de la Sofie şi-un pergament micuţ, o păpuşică mică îmbrăcată într-o rochiţă croşetata de la Sebi, tot de la grădiniţă, iniţialele numelui meu de la tata în fiecare an, invariabil (câteodată aveam senzaţia că îmi aduce acelaşi mărţişor care ajungea la păstrare tot la el).