Valabil pentru toate femeile pe care le-am iubit.

 Vreau să plâng. Nu pentru că dintre mine şi tine, te-a ales pe tine ci poate pentru că dintre mine şi el l-ai ales pe el. 
 Dejavu. Roata s-a întors. Şi la sfârşit m-ai vrut pe mine. Prea târziu. Îl alesesem pe el. Un alt el. O aceeaşi ea. 
 Vreau să plâng. Nu de gelozie. Doar de invidie. 
 Strânge-o în braţe şi pentru mine. 
 Strânge-l în braţe şi pentru mine. 
 Probabil o să plâng când o să vă strâng în braţe. Sau când pe mine n-o să mă strângă nimeni. 
  
 “n-ai idee câte gânduri sinucigaşe îi trec pe bărbaţii în faţa cărora plângi…  n-ai idee…” 

Cine-mi eşti?

 Azi norii aveau formă de bună dimineaţa. Cafeaua de la chioşc n-a fost, în schimb, atât de bună. Azi aerul, la şapte, mirosea a furtună şi a îmbrăţişarea ta strânsă. Am visat că-ţi mestecam o şuviţă de păr. Am să scriu o carte despre gustul zâmbetelor tale, mestecatul şuviţelor de păr, muscatul cotului şi respiratul fierbinte în locul dintre umăr şi gât. În cartea mea voi fi atât de puternică încât să le proclam gesturi permanente şi obligatorii pentru oamenii care se iubesc. Binenteles, în cartea mea, vor fi numai oameni care se iubesc.  
 — 
 Ce fac toate femeile frumoase care ajung la mine acasă, după ce se schimbă în ceva comod? Se urcă pe orbitrec…  
 — 
 Dimineţile cu tine îmi miros a ceai cald şi sirop de trandafiri, au gust de langosi cu ciocolată şi piersici prea coapte şi se lungesc leneş ca o pisică neagră şi prea alintată. 
 — 
 Încet încet simt că ni se vindecă pasiunea. Ne afectase ţinutul de mână, dormitul până târziu şi adormitul prea devreme. Dar cu doze perfecte de priviri cu subînţeles, îmbrăţişări strânse sub pilote prea fierbinţi, dupamieze calme cu muzică bună şi lumina de furtună de vară, începe să pună din nou stăpânire pe noi. Pasiunea.  
 — 
 Iar tu, marţi dupamiaza, mă iei de mână şi mă duci într-un loc minunat unde o să ascult muzică bună şi o să fac conversaţie frumoasă cu un om ce o să îmi îndeplinească una dintre cele mai frumoase şi mari dorinţe ale mele.  
 Lucruri pe care toată lumea le trăieşte şi majoritatea le ignoră.  
  

I know what it means to walk along the lonely streets of dreams…

Nu-mi aduc aminte nici un moment în care să nu te fi iubit şi nici nu-mi pot vedea un viitor în care să nu te iubesc.  
  
 Uitându-mă la o poză: Mă duci acolo? Dar te-am dus acolo… Ştiu. Zic să mă iei şi să mă duci de tot acolo… 
  
 Cu glas forţat indiferent şi lejer: Vorbeşti des cu fata asta? Aproximativ… Îţi place mult, aşa-i? Îmi place. E caldă. Ţi-e frică? 
  
 Te desparţi de mine? Ce faac? Cum adică mă despart de tine? Păi: Here I go again on my own…  
  
 Fredonăm, lucrăm, fredonăm, lucrăm. Ne jucăm de-a migrena şi despărţirea. Apoi calm de-a viaţa ca prieteni buni. Propun să ne îndrăgostim. Preferabil nu de aceeaşi persoană. Mâncăm, dormim, mâncăm, dormim.  
Aş vrea să văd bronzul Simonei, tatuajele Dinei, privirea Andreei şi energia Elenei. Iar pe Adriana s-o smulg de-acolo şi să fug cu ea. La Alba Adriatica, în vila cu balcon spre mare.  

Dar bine că eşti…

Fac dansul ploii într-o sufragerie răcoroasă. Apoi pentru mai mult succes, o invoc în balconul înfierbântat printre rufe mirosind a balsam fin. Îmi chem pisicul poznaş să numere cârligele colorate pentru rufe, căzute. Număr trandafirii şi hortensiile înflorite din grădina de jos. Apoi pisicile tolănite la umbră. Caut ceva. Ceva anume. Ca senzaţia unui bol mare de căpşune reci de la frigider sau ca senzaţia unui trup prea alb pentru mijlocul lui iunie. Ca energia cănii mele de cafea cu lapte sau energia paharului cu puţin vin roşu şi multe cuburi de gheaţă. Mă calmez. Cred că am visat. A fost aici, a băut o cană de bere rece. Apoi şi-a ascuns tatuajul de pe picior să nu mă facă de ruşine. Ea cu hamacul ei cu tot.  
 Şi-apoi e loc să-mi bântuie altcineva tricourile, pernele şi cada cu spumă. 
 Dragostea dacă nu-i nebunie curată n-are nici un sens.  

The thing about being vague is, lots of stuff…

    Lumea se plânge de insomnie. Cică de la luna plină. Suntem răzbunaţi în noaptea asta. Nopţile astea albe mi-au plăcut. Cumva odihnitoare. Am stat ascunsă şi gânditoare. Am stat departe. Deoparte. Mi-e dor să scriu din dragoste, de dragoste.  
    În rest doar lucruri şi-ntâmplări ce-ncearcă să facă sens. În lumea pantalonasilor cu zâmbete creepy se organizează câte un steakout once in a while. Bad timing. Azi tu stăteai la geamul ospiciului, în lumină, făcând cu mâna. Nu se  prea vede până la terasele din centru.  
     Ştiţi uşile glisante automate din sticlă? Şi oamenii ce încearcă să treacă prin ele absorbiţi de gânduri? Boing, un pas în spate şi o scuturare de cap. Eu am fost un astfel de om azi.   
      Red moon, o îmbrăţişare şi un plan. 
     Îmi cer scuze că nu răspund tuturor comentariilor. Nu e din lipsă de timp sau dezinteres. E pentru că în momentul ăla răspunsul spontan nu mi se pare atât de frumos pe cât merită comentariul citit şi îl amân crezând că mai târziu îl voi gândi mai plăcut. Şi-apoi timpul trece. Şi dedicaţii muzicale rămân fără mulţumesc sau complimente fără zâmbet de răspuns. Dar eu le simt. Şi comentariile frumoase şi răspunsurile toate. 
  
     Şi de pe Stumble mi-a plăcut asta: 

     For your convenience, ladies, my heart comes pre-broken. It’s a real timesaver!

A cat cannot see directly under her nose

(tumblr)

 Migrene şi cafele târzii. Îmi umaresc pisica prin casă în pasul ei. Citesc în cadă în timp ce ea îşi atârnă coada în spumă. Ţi-o dau la telefon copilăreşte. O întreb diverse. Deocamdată oarecum retoric. 
  
 Dorul de tine are gust de dulceaţă de nuci verzi. Borcanul de dulceaţă de nuci verzi are gustul dorului de tine. Fac brăţări şi văd filme. 
  
 Piersici. Superglue, ochelari de vedere şi lămâi. 
 Azi, Adevărul de seară stătea frumos în cutia lui. Am avut intenţia să iau un exemplar şi m-am uitat speriată în jur; aveam senzaţia că o să fiu atacată de un grup de persoane vârstnice. Nu era nimeni în jur.  
 La bancă azi am aşteptat mult şi am privit prin geamul larg un pui de pisic ce moţăia la umbră. Mi s-a părut că am aşteptat prea mult dar domnul zâmbitor de la ghişeu în timp ce mi-a făcut tranzacţia mi-a urat distracţie plăcută la concert şi mi-a trecut supărarea pe aşteptare. 
 Dacă pisica mea ar avea blog, şi-ar spune Amira şi ar posta despre mine. 

Hush, little baby, don’t you cry…

Summer night mood. M-a alergat o migrenă pe la toate chioşcurile în căutarea unei cafele. M-a vindecat până la urmă o seară caldă, strada Domnească plină de tei şi companie frumoasă. Concert de Jazz în aer liber. Azi a funcţionat cumva. A subliniat dorul, a cerut zâmbet şi a răsunat .
Ea imi spune ca jazzul nu se-ascultă oricând; nici pe terasă ziua și nici cu alți zeci de oameni în scaune ordonate frumos în vreo piațetă. Jazzul se-ascultă singur, cu draperiile trase în asfințit. Pe Jazz se tace cu oameni de-ai tăi în fumul din vreun beci sub formă de pub. Pe Jazz mai funky se face și se desface, se dă târcoale, se ia inițiativă cu un zâmbet în colțul gurii și o privire nonșalantă. Pe Jazz se povestește de legiuni străine, se inventează revoluții și constelații și se pun să se bată între ele. Pe Jazz se fantazează. Pentru că. Jazz is not music.
Jazz is feeling.
Eu o cred. Sunt lucruri la care nu o contrazic. Din start are dreptate. Sunt lucruri la care nu ar trebui să mă contrazică pentru că din start am dreptate.
Unii oameni sunt fericiţi doar privind o poză şi-un zâmbet. O amintire ce vine cu senzaţii. Alţii când primesc declaraţii calde de vară. Eu aş fi fericită puţin doar ştiind că există oameni aşa.
Te iubesc orice ar fi. Oricum şi oricând. Indiferent de orice şi oriunde. Permanent şi fără măsură. Frumos şi sincer. Fierbinte sau calm, rece sau acid. Verde sau Albastră, Movica sau Neagră. Cu umerii lăsaţi sau ţopăind de fericire. Cu sau fără sutien, danteluţă sau tricou fără umeri. Cu tricou de turneu sau cu magnet pe frigider. Cu pisică sau cu mai multe pisici. Cu mailuri sau fără. Cu mine sau fără. Dansând sau stând pe scaun privindu-mă. Queer sau straight. Parfumată sau murdară şi obosită. Plânsă sau Toată un zâmbet. Cu blog sau Fără. Pe facebook-ul meu sau pe Al tău. La Rock the City sau la Bon Jovi. La tine în pat sau La mine în pat.

Blue coffee, violet cat and green game

Azi internetul a avut fundiţă, mâine urechile mele vor avea jazz live în aer liber.  
 În seara asta grija mea s-a vindecat, dorul s-a amplificat şi gândurile şi-au pierdut ţinta. Cine e constant şi cine oscilează? Cine e fals, cine e forţat şi cine e natural dar mascat? Cine e complicat şi cine simplu?  
 Tu mi-ai zis prea puţine. Mie. Mai spune-mi. Ea prea multe. 
 E vremea de negru şi albastru. Nopţi negre şi albastre, păr negru spre albastru.  
 În concluzie, mi-a zis: tu în online te potriveşti părerii tale despre online. Şi, deşi, părerea mea despre online nu e una bună, ăsta era un compliment. Ştiu eu. 

Reality doesn’t impress me

Lăsăm uşa la balcon deschisă. Luna plină din noaptea asta vine cu furtuni ce vor umfla perdeaua mea de voal portocalie. Lumina doar de la acvariu. Ne întindem pe canapele. Tu ai să stai cu ochii închişi, eu am să-ţi citesc. Cum ţi-am citit atunci. Am să şi plâng. Ai să mă întrerupi, somnoroasă, cu întrebări. O să tresări nedumerită la fraze citite cu intonaţie aparte. Sclipiri de contrazicere le laşi să treacă uşor. În noaptea asta ai să mă accepţi aşa. Aşa cum m-ai cunoscut. Şi-o să ne vindece pe amândouă. Doar în noaptea asta. 
  
 Mi-am pus semne la cuvintele ei, la cuvintele lui, la cuvintele altora despre ei. Nu te anunţ ale cui le citesc. Tu o să înţelegi. 
  
 Te-aştept… Am să-ţi citesc încet. Fiecare cuvânt cu pauză. 

Was I less I, or more I, and you less or more you?
We do not grow absolutely, chronologically. We grow sometimes in one dimension, and not in another; unevenly. We grow partially. We are relative. We are mature in one realm, childish in another. The past, present, and future mingle and pull us backward, forward, or fix us in the present. We are made up of layers, cells, constellations.
As soon as I utter a phrase my sincerity dies, becomes a lie whose coldness chills me. Don’t say anything, because I see that you understand me, and I am afraid of your understanding. I have such a fear of finding another like myself, and such a desire to find one! I am so utterly lonely, but I also have such a fear that my isolation be broken through, and I no longer be the head and ruler of my universe. I am in great terror of your understanding by which you penetrate into my world; and then I stand revealed and I have to share my kingdom with you.
I am lonely, yet not everybody will do. I don’t know why, some people fill the gaps and others emphasize my loneliness. In reality those who satisfy me are those who simply allow me to live with my ‘idea of them’. How wrong it is for a woman to expect the man to build the world she wants, rather than to create it herself?
Life is a process of becoming, a combination of states we have to go through. Where people fail is that they wish to elect a state and remain in it. This is a kind of death. I postpone death by living, by suffering, by error, by risking, by giving, by losing.
Do not seek the because – in love there is no because, no reason, no explanation, no solutions.
There are two ways to reach me: by way of kisses or by way of the imagination. But there is a hierarchy: the kisses alone don’t work.
Too late for changes, too late perhaps for explanations and ideological webs, but the love goes on, the love goes on, blind to laws and warnings and even to wisdom and to fears. And whatever that love is, perhaps an illusion of a new love, I want it, I can’t resist it, my whole being melts in one kiss, my knowledge melts, my fears melt, my blood dances, my legs open.
Anais, I don’t know how to tell you what I feel. I live in perpetual expectancy. You come and the time slips away in a dream. It is only when you go that I realize completely your presence. And then it is too late. You numb me. […] This is a little drunken, Anais. I am saying to myself “here is the first woman with whom I can be absolutely sincere.” I remember your saying -“you could fool me. I wouldn’t know it.” When I walk along the boulevards and think of that. I can’t fool you – and yet I would like to. I mean that I can never be absolutely loyal – it’s not in me. I love women, or life, too much – which it is, I don’t know. But laugh, Anais, I love to hear you laugh. You are the only woman who has a sense of gaiety, a wise tolerance – no more, you seem to urge me to betray you. I love you for that. […]
I don’t know what to expect of you, but it is something in the way of a miracle. I am going to demand everything of you – even the impossible, because you encourage it. You are really strong. I even like your deceit, your treachery. It seems aristocratic to me.
What we are familiar with we cease to see.
A startingly white face, burning eyes. June Mansfield, Henry’s wife. As she came towards me from the darkness of my garden into the light of the doorway I saw for the first time the most beautiful woman on earth.
Years ago, when I tried to imagine a pure beauty, I had created an image in my mind of just that woman. I had even imagined she would be Jewish. I knew long ago the color of her skin, her profile, her teeth.
Her beauty drowned me. As I sat in front of her I felt that I would do anything she asked of me. Henry faded, She was color, brilliance, strangeness.
Her role in life alone preoccupies her. I knew the reason: her beauty brings dramas and events to her. Ideas mean little. I saw in her a caricature of the theatrical and dramatic personage. Costume, attitudes, talk. She is a superb actress. No more. I could not grasp her core. Everything Henry had said about her was true.
By the end of the evening I was like a man, terribly in love with her face and body, which promised so much, and I hated the self created in her by others. Others feel because of her; and because of her, others write poetry; because of her, others hate; others, like Henry, love her in spite of themselves. A startingly white face retreating into the darkness of the garden. She poses for me as she leaves. I want to run out and kiss her fantastic beauty, kiss it and say, “You carry away with you a reflection of me, a part of me. I dreamed you, I wished for your existance. You will always be part of my life. If I love you, it must be because we have shared at some time the same imaginings, the same madness, the same stage.
Anais found the reality of June better than Henry’s stories about her. Having convinced herself that she and Henry would be lovers only of each other’s writing, Anais now convinced herself that she was physically in love with June. This was because she wanted so much to be important in June’s life that she would have done anything to ensure it.
(adaptate sau pur si simplu citate din Anais Nin, Henry Miller si scrisorile lor comentate)

Cum să te chinui să nu vrei ce vrei?

Am pus mâna pe telefon de o sută de ori azi, să-ţi trimit random sms, as usual, fără să am habar ce ţi-aş scrie probabil conştientizând că n-am să duc gestul până la capăt. Când mi-e dor, zic. Mi-e dor. Când doare, zic. Doare. 
 Foietaj cu ciuperci, nutella cu lingura, suc de roşii la cutie, poze vectorizate cu arici, cordoane drept bretele, dresuri colorate, hanoracele mele, carioca verde cu care scriu zilnic la muncă, inelul de pe mână lui, mănuşile maro pe care nu le-am purtat niciodată, planurile, fanteziile, dramele, întrebările, nerăspunsurile, lacrimile, fotografiile, pilota, clătitele, secretele, poveştile, nopţile, filmele, dalmaţienii, ghioceii, fereastra stricată, îngrijorarea, emoţia, zâmbetul tău şi îmbrăţişarea. 
 Eşti prietena mea şi mi-e dor de tine.