Cum să te chinui să nu vrei ce vrei?

Am pus mâna pe telefon de o sută de ori azi, să-ţi trimit random sms, as usual, fără să am habar ce ţi-aş scrie probabil conştientizând că n-am să duc gestul până la capăt. Când mi-e dor, zic. Mi-e dor. Când doare, zic. Doare. 
 Foietaj cu ciuperci, nutella cu lingura, suc de roşii la cutie, poze vectorizate cu arici, cordoane drept bretele, dresuri colorate, hanoracele mele, carioca verde cu care scriu zilnic la muncă, inelul de pe mână lui, mănuşile maro pe care nu le-am purtat niciodată, planurile, fanteziile, dramele, întrebările, nerăspunsurile, lacrimile, fotografiile, pilota, clătitele, secretele, poveştile, nopţile, filmele, dalmaţienii, ghioceii, fereastra stricată, îngrijorarea, emoţia, zâmbetul tău şi îmbrăţişarea. 
 Eşti prietena mea şi mi-e dor de tine. 

I never fall apart, because I never fall together

(tumblr)

   Momentul când ţi se termină cuvintele, momentul când doar vrei să uiţi, momentul când doar te iubesc-ul contează, momentul când oboseşti să lupţi, momentul când descoperi magnoliile neînflorite, momentul când idle e sinonim cu dream, momentul de azi când m-ai întrebat pe trecerea de pietoni cum şi cât de tare doare.  
    Astăzi cineva care mă cunoaşte cel mai bine, cineva care m-a făcut cine sunt mi-a spus că sunt zile în care desluşeşte destul de greu înţelesul postărilor chiar dacă descriu evenimente la care a fost acolo, de faţă. Mi-a spus-o ca scuză pentru cei care înţeleg anapoda sau încearcă să înţeleagă altceva decât câteva fraze aruncate în stilu-mi personal. 
    Am încetat din activităţi grele şi cu sens bun şi educativ, am încetat din a da discursuri de oscar, a salva lumea, a visa la pacea mondială şi din a mă justifica argumentat. It’s not what you are that counts, it’s what they think you are.  Deci nimic nu ajută pentru ei. 
    Mă întorc liniştită spre tine. În tine. Acolo unde pot să dorm liniştită jumătate de oră auzindu-ţi vocea într-o maşină ce goneşte cu 150 la oră. Acolo unde lacrimile tale dor, zâmbetul tău vindecă şi dinţii tăi înroşesc centimetri pătraţi de piele.  
    Două inele la fel pe degetul arătător. Ţi-am povestit de inelul Arabelei. Ţi-ai închis ochii şi l-ai rotit. Exact cum credeam că o să faci.  
 People should fall in love with their eyes closed. 





Haters gonna hate

Prima magnolie înflorită am văzut-o la Bucureşti. Azi am să fug după muncă în parcul unde în fiecare primăvară mă minunez de magnolii.
De vineri zic în gând, continuu: nu-mi pasă, nu-mi pasă… nu-mi pasă… E o prostie să zic asta. L-am iubit atât de tare încât mi-am dat peste cap toate principiile de viaţă, m-am schimbat în forma pe care şi-o dorea, m-am zbătut să avem tot şi să vrem tot. Deşi au trecut aproape 4 ani de când am zis gata, punct şi stop, iată că am aşteptat şi sperat tot acest timp. Degeaba. Mă laud că l-am smuls din rădăcină. Doar mă laud. Aştept să treacă rana.
De sâmbătă zic în gând, continuu: nu-mi pasă, nu-mi pasă… nu-mi pasă… E o prostie să zic asta. Am iubit-o. Da, mi-e ciudă că nu m-a iubit. Nu-mi pasă… nu-mi pasă… nu-mi pasă…
Sâmbătă, plimbându-mă prin Bucureşti, am alungat din sufletul meu 3 oameni. I-am dat afară, împins, respins, şters cu burete ud, smuls, forţat şi shift+del. Dintre care doi se plimbau pe aceleaşi străzi ca şi mine. Eu… inspirând capitala, aer de centru vechi, bând prea multă bere, filtrată şi nefiltrată, dorind să rămân în îmbrăţişarea strânsă şi caldă a Evergreenei atât de mică şi roşcată încât îţi venea să o ascunzi într-un buzunar şi să fugi cu ea în lume. Dă senzaţia că, acolo unde este ea, lumea e pregătită şi perfectă pentru tine. Acolo unde e ea, nimic rău nu se poate întâmpla. Aş fi trăit pentru totdeauna acolo unde era ea.
Ultimele trei dăţi când am vizitat Bucureştiul am plâns. De fiecare dată pierdută şi disperată. Cineva a pus o vrajă bizară şi urâtă asupra oraşului ăsta pentru mine. E timpul să îl ocolesc.
Roşul e noul negru. Dresuri roşii şi ochi gri. Păr roşu şi ochi albaştri. Regizori de film şi shaorme libaneze. Eşarfe colorate cu pisici sau eşarfe cu pisici colorate şi-un bar ca o bucătărie cu o sută de feluri de bere.
Prea multe explicaţii. Întotdeauna scriu prea personal. Haters gonna hate.

Viaţa este despre fericire.

E greu să ţi se impună să fii cel mai tare. E greu tot timpul să ai de atins un level, să ai de demonstrat că meriţi locul, omul, sentimentul. E foarte greu să nu dezamăgeşti cu cea mai mică delăsare, cu doar o odihnire sau o lene. E greu să inventezi cuvinte când niciodată n-ai ştiut. E greu să uiţi eşecuri mici şi să-ţi găseşti puterea de a continua aproape imediat. E mult mai uşor să taci. E mult mai uşor să plângi că doare şi să aştepţi. Mult mai uşor să iei ce ţi se dă fără să ai nevoie, ceri sau vrei. Fără măcar să ţi se potrivească. E uşor să uiţi de tine şi de timp, de foame şi de orice “must”.  E uşor să ignori, să îţi bagi gâtul între umeri şi căştile în urechi. E uşor să tragi o linie în faţa ta, între tine şi lume şi să spui “Fuck the world!” când simţi privirea, gestul sau tonul dezamăgit. E uşor să te ascunzi sub o pătură şi să dormi inventând inconştient motive pentru care eşti aşa. Mult mai uşor să te crezi victimă şi cel rănit şi să ignori că tu răneşti o dată prin nereuşită şi-apoi prin renunţare. E uşor să spui nu ştiu, nu înţeleg şi nu pot. 
  
 E foarte uşor să-ţi iasă declaraţia, să nimereşti cuvintele şi momentul perfect atunci când o simţi. E foarte uşor să faci pe cineva fericit atunci când îi iubeşti fericirea, e simplu să reuşeşti continuu după ce ai reuşit prima oară muncind din greu, e frumos să dai când primeşti. E uşor să impresionezi prin reuşite atunci când nimeni nu te crede în stare dar şi să te bucuri cu cine a crezut în tine şi te-a sprijinit. 
  
 Offtopic avem adolescenţi frustraţi ce îşi tratează acneea cu fum de ţigară şi băutură, pentru care cultură înseamnă doar cititul blogurilor şi pentru care a fi rebel înseamnă a chiuli, înjura, fugi de acasă şi pica examene. Offtopic avem oameni urâţi care îşi suportă cu greu viaţa nereuşită, a lor sau a copiilor lor şi care invidiază fericirea mea. Offtopic avem personaje respinse de mine şi îndepărtate care nici măcar insulta cu care aruncă nu vor să şi-o asume.  
  
 Şi de fapt nu-s offtopic. Că despre cei care nu reuşesc să fie cei mai tari e vorba. Despre frustraţii care şi-au dat seama că e prea târziu să asculte, să înveţe, să construiască sau să creeze. Despre cei pentru care e prea târziu să citească, să asculte şi înţeleagă muzica sau să iubească. Despre cei rataţi. Uitaţi-vă în oglindă şi o să înţelegeţi de ce nu sunteţi sus, de ce fericirea vă ocoleşte, de ce reuşitele nu poartă semnătura voastră şi de ce lumea asta nu o să-şi aducă niciodată aminte de voi. Pentru că nu aţi vrut să excelaţi în nimic pozitiv, pentru că v-aţi înţeles libertatea şi puterea în a strica, a murdări şi a fugi de responsabilitate.  
  
 De aceea există oameni care se ţin de mână pe malul mării, cântă lângă un foc de tabără, citesc cărţi balansând hamace sau întind corturi în vârf senin de munte. De aceea există oamenii care simt împlinirea văzând ceva ce iese din mâna sau mintea lor apreciat, care îşi permit să călătorească prin lume, să simtă concerte şi să trăiască evenimente pe propria piele. Şi tot de aceea există  oamenii care îi invidiază.  
  
 Era un zvon că anonimii defăimători care oricum îţi fac trafic, odată blocaţi, cenzuraţi sau şterşi, se înfurie tare şi insistă… ceea ce duce la şi mai multe comentarii deci şi mai mult trafic. Un fel de circ care ajută blogurile care fac bani. Acesta face bănuţi. Dar nu pot şterge anonimii fără vulgarităţi. Nu îi pot priva de propriul lor ridicol. Omul a gândit, şi-a stors mintea şi a scris când n-a mai suportat. Nu-i vina lui că nu are imaginaţie să se semneze măcar  Dark Vader sau Miller sau BM. Sau mai impersonal: Carioca, Fereastră sau Cămin. Guy Fawkes ar fi prea mult.  Eu cred că e trist că în momentul în care mediul online să îţi permită să alegi cine şi ce vrei să fii, măcar în două rânduri acre, tu să alegi Anonim. Caragiale, gen. O semnăm anonimă.  


We will gradually become indifferent to what goes on in the minds of other people when we acquire a knowledge of the superficial nature of their thoughts , the narrowness of their views and of the number of their errors. 

If you can be misread, you will be.

Când îţi dai seama că eşti interpretat în sute de nuanţe nu dintre cele mai bune îţi vine să fugi sau să taci. Şi-apoi ar fi laşitate. Şi sacrificiul tău pentru ceva ce e mai aproape de minciună decât de adevăr. 
 — 
 E dificil să te descurci cu o pisică adolescentă. Războiul generaţiilor. Dublat evident de războiul speciilor. Clişeu. O cert prea des şi ea suferă că nu o înţeleg. 
 — 
 Sunt mai tot timpul singură şi îmi inventez iubiri şi momente. Supravieţuiesc într-o casă unde prăjitorul de pâine e în sufragerie, frigiderul are doar o pungă de lapte în el şi vasele din chiuvetă sunt doar căni de cafea. Nu am televizor dar am un pat imens în care dorm doar pe un sfert din el. Acasă stau doar să treacă timpul, dormind şi visând, şi să ajung a doua zi la muncă. La birou de-abia aştept să treacă timpul să ajung la mine acasă.  
 — 
 Mâine mă voi urca în maşină şi voi conduce încet până la Brăila. Mă va linişti drumul. Ca şi cel spre Bucureşti. Înapoi spre casă, totuşi, va fi cel mai frumos pentru că ştiu că mă vei aştepta, în sfârşit, acasă.  
 — 
 Cofitos şi cookies. Tu caldă. Din ce în ce mai. Eu pierdută. Din ce în ce mai.  
 — 
 Promisiuni făcute prea uşor, renunţări simţite prea adânc, probleme neluate în calcul şi timpul neprietenos. Azi la 00.00 am spus: a mai trecut o zi. Pentru mine sună bine. Pentru tine nu. 
 — 
 O să ne împărţim zâmbetul nebun în ore pe care o să le oferim oamenilor dragi. Un weekend verde pentru că mă întâlnesc cu un copil verde şi încerc şi cu o Evergreena. Toate primăvara. Ce poate fi mai verde de-atât? 

The dot over the letter "i"

Scriu şi şterg. Prea multe gânduri încurcate sau prea multă linişte. Mi-e bine doar cu oameni care nu întreabă întrebând. Încă aştept primăvara asta. Snuff, Through Glass, It’s no good şi Sweet Child O’mine. “Pentru că până acum nimeni nu mi-a mai atins buricele degetelor cu buzele, cu dinţii şi cu limba. ” Cât a trecut de-atunci? Prea mult. 
 …take a sentence full of things you’re not supposed to say and feel it… 
  
 Trei oraşe în două zile. Te-aş fi plimbat de mână şi te-aş fi sărutat în mijlocul străzii. 
  

I’m not upset that you lied to me, I’m upset that from now on I can’t believe you *

“Love never dies a natural death. It dies because we don’t know how to replenish its source. It dies of blindness and errors and betrayals. It dies of illness and wounds; it dies of weariness, of witherings, of tarnishings.”
— Anaïs Nin

Ai rezistat o săptămână. După care ai obosit. Ştiu, sunt greu de iubit. Vrei linişte şi nimic altceva. Linişte şi pe nimeni altcineva. Da, ştiu, mă iubeşti. 
  
 Eu am obosit de prea mulţi bărbaţi care mă iubesc. Vreau să iubesc un bărbat. Am obosit să iubesc prea multe femei. Vreau să mă iubească o femeie. 
  
 Misterul cafelei proaste e unul care împlineşte. Misterul duminicii fără tine e unul care goleşte. 
  
 Şi-apoi, noi două, fără el nu ne înţelegem cuvintele, glumele şi nici forma actuală. 
  
 Sunt prea puternică şi dovedit puternică ca să accept o frază idioată gen: permanent te mint ca să nu te rănesc. Cine poate scorni genul ăsta de inepţii nu are loc în lumea mea. Şi-apoi pentru fiecare minciună îţi trebuie doi oameni: unul să o spună şi unul să o creadă. Dacă nu o cred, e doar adevărul în altă formă. Keep that in mind. 
 Exersez o stare autistă care, se pare, vindecă. Îmi place. 

*Chiar era nevoie de Nietzsche pentru fraza asta?

There is nothing better than a friend, unless it is a friend with chocolate.

 Într-o altă viaţă, de 1 aprilie era cald şi soare şi o altă eu avea 18 ani. Într-o altă viaţă, 1 aprilie însemna un suc la Pizza Park şi un te iubesc. Într-o altă viaţă, 1 aprilie însemna căldura ce ţi-o dă un om în care te oglindeşti, o siguranţă că poţi şi meriţi să fii iubit. 
 În viaţa asta, 1 aprilie e gri şi greu. Dar căldura unui om ce iubeşte şi vrea să împărtăşească, e aceeaşi. Te iubesc-ul îl simţi la fel în el, chiar dacă nu pentru tine. Şi căldura din vocea lui te face să mulţumeşti în gând unui alt 1 aprilie dintr-o altă viaţă.  
 Azi m-am plimbat tristă prin Galaţi. Cu capul în jos şi ochii plânşi. Plânşi doar puţin. Un domn înalt şi slab, cu diplomat şi chip urâţel mi-a zâmbit larg. Apoi, în staţie, un băiat frumos cu părul lung şi ochelari rotunzi.  
 Rău fizic şi frisoane. Azi am purtat fustă şi ciupici.  
 Acasă, desenez şi citesc. 
“People think a soul mate is your perfect fit, and that’s what everyone wants. But a true soul mate is a mirror, the person who shows you everything that is holding you back, the person who brings you to your own attention so you can change your life. 
A true soul mate is probably the most important person you’ll ever meet, because they tear down your walls and smack you awake. But to live with a soul mate forever? Nah. Too painful. Soul mates, they come into your life just to reveal another layer of yourself to you, and then leave. 
A soul mates purpose is to shake you up, tear apart your ego a little bit, show you your obstacles and addictions, break your heart open so new light can get in, make you so desperate and out of control that you have to transform your life, then introduce you to your spiritual master…” 

Elementary, my dear Watson!*

No one talks more passionately about his rights than he who in the depths of his soul doubts whether he has any.
Tasta mea s de pe tastatură se blochează constant în cuvinte alese doar de ea: usssssor, desssssssssssssstept, iubessssssssssssssssssssssssssc.
Am învăţat că cel mai ussssor scapi de un om idiot şi plin de el lăsându-l să facă cum vrea şi zice el. Am învăţat că rar găseşti oameni frumoşi pe care să-i iubessssssti şi să merite să te sacrifici pentru ei. Şi mai rari de-atât îs cei care s-ar sacrifica pentru tine.
Împart cu generozitate aproape naivă bucăţi din mine oamenilor din jur. Unii le cresc frumos şi le iubesssssc, alţii le batjocoresc şi le vorbesc de rău iar alţii le tratează cu indiferenţă. Aşa triez eu oamenii, împărţind. Nu aşteptând să primesc, nu respingând, nu cerând. Dând.
Când mă trezesc şi îmi desprind cu greu ochii de pe buzele tale, braţele de pe trupul tău cald, să ridic un rând din jaluzeaua cafenie gândul că e cea mai frumoasă zi/ploaie/primăvară/briză/lumină/dimineaţă mi se formează înainte de a vedea efectiv cum e.
Faci cel mai bun ceai, cea mai bună cafea, cea mai bună iahnie, cele mai bune clătite cu nutella, cea mai frumoasă dragoste, cel mai pasional sex, cele mai faine poze cu mine, cele mai îndrăzneţe planuri, cele mai inspirate desene, cele mai neaşteptate declaraţii, cele mai bizare combinaţii.
The trouble with having an open mind, of course, is that people will insist on coming along and trying to put things in it.
*Sherlock Holmes NEVER said that. Fact.

Nu mă voi conforma lumii. Mă conformez doar mie însămi.

I lack the reason why I should be so confused.
Stare goală de nimic important. Sentiment de om epuizat, gesturi lente şi enervare neputincioasă. Urmează un sfârşit de săptămână oarecum urât. Prea solicitant. 
 Am un coleg căruia, de azi, îi spun ‘tovarăşe’. Nu-i domn la gradul său de incultură şi limbaj vulgar. Nu-i pot spune pe numele mic pentru că nu-i permit o asemenea apropiere. Dar este un comunist jalnic. Tovarăşe. 
 Primăvara asta se aşterne prea lent. Mi-am amintit de ‘lentoare’.  
Sunt dependentă de nebunie generală, de dragoste turbată şi vise complicate. Trăiesc rebel, boem, imoral, atemporal şi alte câteva epitete primite de la corporatişti trişti şi invidioşi. Îmi plac drept pentru care le mulţumesc. 

“Şi asta a fost o furtună selenară. Totul pentru că îmi epuizez forţele. Prea multe poveri pe umerii mei. Nici unul dintre aceşti oameni nu îmi dă el mie forţă. Nu am nici un prieten. Sunt singură şi îi învăţ pe alţii, iar Henry se joacă. Încearcă să lucreze, dar de fapt se joacă de-a lucrul. Se joacă şi o face pentru el însuşi, iar oamenii simt asta.

Confuzia creează artă. Prea multă confuzie creează dezechilibru.

Dispreţuiesc proporţiile, măsurile, tempo-ul lumii obişnuite. Refuz să trăiesc în lumea obişnuită ca o femeie obişnuită. Să mă implic în relaţii obişnuite. Vreau extaz. Sunt o nevrotică în sensul că eu trăiesc în lumea proprie. Nu mă voi conforma lumii. Mă conformez doar mie însămi.” A. Nin.