Here I go into new days

by
(tumblr)





I’m pain, I’m hope, I’m suffer.

 Inboxul gol îmi dă o stare urâtă. Era o vreme când zi de zi primeam mailuri. Acum e doar gol. Pe de altă parte, inboxul veşnic plin al mailului de la birou nu compensează.  
 Decizii şi schimbări fatale. Din laşitate, eu, l-am părăsit. Mă bântuie regretul ăsta pe fiecare 8 ianuarie. Sau când mă-ncrucisez banal cu el pe stradă. Şi nu ne vorbim. Din laşitate, eu, nu l-am părăsit. Mă bântuie regretul ăsta pe fiecare 14 ianuarie. Sau seara când se-aude un televizor mergând.  
 Pentru că azi e 14 ianuarie, cred că de măcar un regret pot scăpa.  
 La mulţi ani! Consideră cadou doar 3 ani din 6. Ultimii. Şi e mai mult decât a primit oricine de la mine vreodată.  
 Azi am părul vâlvoi, unghiile albastre şi ochii conturaţi cu negru. Doar aşa pot plânge pentru ceva ce nu merită. 

Questions pending…

by
(tumblr)
... limitations of human understanding…

Un ieri bizar şi fără timp de muzică. Marţi seară m-am bălăcit într-o ciocolată caldă şi-apoi m-am lăfăit într-o conversaţie calmantă cu Sweet Hellen. Ne-am încruntat o oră la un început de an urât. Nu, de fapt, la un început urât de an, pentru că anul ăsta va fi până la urmă frumos.  
 Vin seara acasă cu un zâmbet secret şi păstrat doar pentru tine. Cumva ai reuşit să mă faci conştientă de puterea mea. Cumpăr pomelo şi lapte proaspăt. Fac friganele calde unse cu dulceaţă, mă lipesc de tine şi mă uit în linişte la comedii romantice. Zâmbesc. O lună grea, opt ore după alte opt, nopţi nedormite, documentaţii şi-un cadou imens.  
 Dacă primăvara asta o să refuze să mă surprindă cu zile însorite la mijlocul lui februarie mă pune la ambiţie să îi arăt ce-nseamna anotimpul nostru. Un plan, o recompensă, o revanşă.  
 N-am inspiraţie şi nici răspunsuri. Trăiesc într-un oraş cu oameni urâţi. Cu oameni care gândesc urât. Cu oameni care nu gândesc. Oaze de linişte găsesc în câteva priviri sau suflete. Puţine totuşi.  
 Câţi mai trebuie să plece de lângă mine să-mi pot pierde încăpăţânarea de a rămâne? Şi-apoi mi-am dat seama, eu nu trebuie să plec, eu doar trebuie să te aştept să mă iei. 
 Post Scriptum pentru Aida. Colega mea. Nu mişcă nimeni şi nimic online fără ca ea să ştie. Şi ştie doar ce vrea să ştie. Îi zâmbesc cald pentru că e un om frumos. În toate sensurile posibile ale cuvântului.  





Omnipresent Disorentation

by
(tumblr)

Be everywhere, but never know where you are.

   Caut bucăţi de linişte şi-ncep să construiesc castele şubrede. Mănânc pomelo fărâmă cu fărâmă cum tu m-ai învăţat. Câteodată mi-e greu să cred şi-apoi îmi amintesc de câte ori ai alergat după mine, de câte ori mi-ai spus că mă iubeşti plângând şi de câte ori m-ai salvat. 
   Îmi place ideea de hippie, de liber, de haine înflorate, de viaţă pentru dragoste, pace şi natură. Nu-mi place ideea de murdar, praf, lipsa confortului minim. Îmi place părul lung plin de mărgele şi şuviţe împletite, aţă colorată şi pene indian style. Nu-mi place părul încâlcit, murdar, nepieptănat sau neparfumat. Îmi place să filosofez cretin, să susţin absurd irealităţi şi să cred în lucruri nedemonstrate. Nu mi-a plăcut niciodată ideea de a fuma iarbă. N-am şi n-o să. Îmi plac dreamcatcherele, pisicile negre, tatuajele şi Harry Potter. Asta nu înseamnă că am puteri supranaturale. Îmi place vara, soarele, plaja, marea, iarba verde, aerul de munte şi liniştea. N-aş renunţa niciodată pentru ele la civilizaţie, agitaţie, oraşe aglomerate şi accesul nelimitat la oameni, mulţi oameni. Sunt oarecum dependentă de tehnologie, petrec destul de mult timp online dar nu neapărat socializând, nu vorbesc pe mess aproape deloc, îmi iubesc telefonul mobil şi urăsc să vorbesc la telefon chiar şi cu tine, sms, offline messages and mails work better for me.
   Îmi plac oamenii care nu măsoară prietenia în ore petrecute împreună sau separat, în secrete împărtăşite sau idei susţinute. Prietenia este cu totul altceva. Prieten în primul rând eşti… şi-apoi ai.
   Nu înţeleg falsa respingere şi nerecunoaştere publică a vizonarii de porn şi nici limbajul cotidian mai mult decât vulgar. Câteodată astea împreună. Da, accesul la porn ar trebui mult limitat… pentru că şi deoarece. Nu ştiu dacă limitat e cuvântul pe care îl caut. (E grav şi nu e normal ca un copil de clasa a VI-a să aducă la şcoală reviste porn, e normal pentru un adult de 30 de ani to enjoy porn). Nu înţeleg de ce adolescenţii se grăbesc să facă sex când de fapt ar trebui să se grăbească să se îndrăgostească şi să iubească.
     Nu înţeleg bărbaţii care lovesc femei. Femeile lor. 
    Nu cred că există fericire fără dragoste. Poţi fi sătul, satisfăcut, sănătos, drogat sau amuzat maxim dar nu fericit. 
    Ştiu sigur că în dragoste nu contează sexul (gender). Chiar nu contează. Ştiu sigur că într-o relaţie cel mai mult contează sexul, compatibilitatea sexuală. 
    Mi-e dor de tine şi când eşti în faţa mea şi trebuie să clipesc. Îmi aduc aminte perfect prima zi în care te-am văzut/cunoscut. Îmi aduc aminte perfect prima zi în care am cunoscut/văzut pentru prima oară fiecare bărbat sau femeie pe care (l-)am iubit(-o) mai apoi. 
  Cred că sunt mai multe femei superficiale decât bărbaţi superficiali. Şi totuşi femeile profunde sunt mai profunde decât bărbaţii care gândesc profund. Face sens. Pentru mine. 
   A trecut prea mult timp de când n-am mai cunoscut un om foarte tare. 
  V-am zis vreodată mulţumesc pentru că mă citiţi? Mulţumesc. Mult. Nu am ţinut neapărat să comentaţi, n-am pus întrebări să vă aştept răspunsurile şi doar când v-am cerut recomandări sau am scris postări îngrijorătoare v-am văzut pe mulţi dintre voi. E bine aşa. Nici eu nu comentez pe multe din blogurile pe care le citesc cu drag. Deşi ar trebui. Mie îmi fac bine tare comentariile mici şi simple, mari şi întortocheate sau doar cu un smile. 
   Atât azi. Bem un ceai oricând şi cu oricine crede că ar fi frumos să bea un ceai cu mine. 

Cafea slabă

by
(tumblr)
Azi termosul meu a fost albastru în loc de gri, hârtiile pline de apă în loc de semnături, biroul ud şi rece în loc de cald şi uscat şi cheful de muncă sub limita acceptată. Dar muzica s-a auzit la fel de tare, vocea ta la fel de frumos şi gândurile negre au stat la fel de ascunse. Îmi ţin singură discursuri motivaţionale în şoaptă, îmi fac planuri frumoase şi noaptea visez mai colorat. 
 Viaţa mea e pe cale să înceapă, agitaţia să se calmeze, nisipul să se depună uşor, la loc, în dune calme, vârtejurile să se oprească încet încet şi primul pas să se audă ca un toc metalic pe o treaptă de marmură. Fiorul de început va fi cel mai frumos simţit. 
 Până atunci respir cu nările lipite de gulerul tău, îmi odihnesc talia în braţele tale încrucişate strâns şi-mi iau fiecare răspuns din clipirile tale somnoroase. 
 Dupamiaza asta mă atrage o cafenea familiară. 
 O cafea în cele mai multe culori, vă rog! 

Movie time

by
M-am îngropat în filme. Fără păreri. Nu m-a marcat niciunul. Le-am văzut. Mă bucur că le-am văzut. Mă doare capul de la atâtea idei. Black Swan. A Single Man. Casino Jack. Never Let Me Go. The Social Network. Heartless. You Will Meet a Tall Dark Stranger. Love And Other Drugs. The Town.
Un analgezic. Am nevoie de tine. Nu mai pleca atât de departe şi pentru aşa mult timp.

Now I am quietly waiting for the catastrophe of my personality to seem beautiful again.

by

*Title – Frank O’Hara

(tumblr)
 M-am liniştit, m-am adunat. M-am lipit, cusut şi peticit. Bucăţi pierdute nici nu le mai caut, le-am înlocuit cu pietre ce se potriveau ca formă şi mărime, cu petice groase şi rezistente cusute şi lipite cu speranţa de rezistentă veşnică. Apoi mi-am dat un lac lucios de suprafaţa şi mi-am exersat câteva ore zâmbetul într-o oglinda retrovizoare. N-am să mă mai uit niciodată într-o oglindă retrovizoare pentru că nu se ştie ce îţi poate arăta retro. Şi nu mai vreau să văd nimic din spate.  
 Şi-apoi m-am tolănit în braţele tale, în patul tău mic şi de-abia ordonat, în aşternuturile cu mirosul tău şi te-am lăsat o seară-ntreaga să mă vindeci, să-mi mângâi rănile şi urma dârelor de lacrimi, să îmi respiri în ureche şi să îmi încurci părul, să îmi ceri alintat şi să mă alinţi, să promiţi, să declari şi să încălzeşti. Am adormit fericită şi cu doar o iluzie a tristeţii dureroase. 
 Ştii ce n-am făcut aseară? N-am dansat… Cum dansăm noi, cântând încet cu frunţile lipite şi buzele lipite… Dar timp e. De ieri timpul s-a mărit brusc. Timpul nostru. 

I got a soul but I’m not a soldier

by
(tumblr)
E al naibii de ciudat şi greu să suferi atât de mult dintr-o situaţie creată tocmai pentru a opri suferinţa. E bizar mie să îmi fie atât de greu dintr-o cauză atât de uşor de rezolvat pentru oricine altcineva. E urât că eu gasec cei mai răi şi înverşunaţi oameni în viaţă, îi suport, îi iubesc poate, îi privesc cum îmi fac rău şi-apoi sunt obligată să le suport prăbuşirea. Pentru că asta fac acum: privesc neputincioasă prăbuşirea unui om pe care l-am iubit mult. Pe care l-am salvat. Pe care acum nu-l mai pot salva. Şi faptul că nu-l pot salva mă roade, mă toacă, mă înnebuneşte. E un proces lent şi urât ca o moarte dintr-o boală urâtă şi dureroasă. Şi poate unele fraze sună ireal şi forţat. Şi poate nu se pot imagina tablouri reale din cuvintele mele. Şi garantat nimeni nu a fost nici măcar aproape de ceea ce se întâmplă cu mine acum imaginându-şi din cuvinte şi fraze. Dar am simţit cuvinte calde şi am văzut că sunt citită.  
 I’m not ok but I will be.  
 Atâta timp cât există cineva, eu sunt salvată. Pentru că în fiecare zi cineva mă priveşte cum îmi plâng sufletul până la ultima lacrimă, cum îmi dau ultima răsuflare pe strigăte de ajutor. Pentru că în fiecare zi cineva insistă să mă salveze construindu-mi cabane călduroase şi focuri de tabără în jurul meu. Pentru că resuscitează orice fărâmă de optimism şi muşcă din obrajii mei umflaţi de plâns. Pentru că mă împinge cu toată puterea spre singura rază de soare din universul ăsta ceţos. 
 Penibil câteodată să îţi exteriorizezi rahatul de viaţă online, penibil să te lauzi cu fericirea debordantă. Nu ştiu. V-am zis că învăţ din nou să fiu. Să fiu Liz. Am scris aici în 2007, în 2008, în 2009 şi 2010. Şi m-aţi citit, iubit, urât. M-aţi suportat. Mai suportaţi-mă. Acum, în cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Şi mi-e frică să zic neagră pentru că îmi dau seama că mai sunt atât de multe alte rele care mă pot lovi şi încă n-au făcut-o.  
 Am început încet încet să mă scutur, să mănânc, să respir şi să întreb stins în cât suntem azi. Am început încet încet să răspund la te iubesc, şi eu. Am început să accept realitatea. Mi s-a demonstrat că vine primăvară cu un nou revelion, o zi a îndrăgostiţilor reinventata şi o viaţă între Milan, Londra, Cluj şi Viena. Mi s-a demonstrat că pot, am dreptul şi merit. Nu rămâne decât să supravieţuiesc iernii. 

Over and in, last call for sin
While everyone’s lost, the battle is won
With all these things that I’ve done
If you can hold on…

Is it a dream or a memory?

by
(foto)

Mi se cojesc intenţiile bune ca pielea moartă şi uscată. Energia mi se scurge doar respirând. Îmi mor zâmbetele pe cerul gurii. Dorm mai mult conştient şi fără vise. Am senzaţia că mă agit în mine şi construiesc, pun gând pe gând şi plan pe plan, pun cărămizi şi ridic poduri şi bătătoresc drumuri… toate până la următorul val. E prea întuneric. E prea frig. După toate semnele eu zic că am înnebunit. Ochii obosiţi de lacrimi îmi sclipesc şi nu răspund din prima la întrebări. Îmi mut privirea de pe un punct fix pe altul. Caut lângă mine, împrejur şi ştiu sigur că trebuia să fie cineva şi altcineva şi încă cineva… să mă sprijine, să mă ajute şi nu văd pe nimeni… Aud voci ridicate şi întrebările mi se pare că mă atacă.  
 Scrisul îmi face bine. Singurele sfaturi pe care le aud îmi spun să mă apăr. Nu înţeleg de ce să mă apăr? Nu înţeleg de ce este nevoie să mă apăr… 
 Am nevoie de locul meu, am nevoie de linişte şi poate, siguranţă. Am nevoie să învăţ din nou cine sunt, cum mă cheamă, ce ştiu să fac şi cum să merg. Am nevoie să ştiu în cât suntem azi.  
 Trebuie să uit singurul lucru pe care îl mai ştiu: să-mi dau seama când cineva mă minte.  

Slipknot-Wait and bleed

Asculta mai multe audio diverse

I’ll bear all the crosses and the crucifixes you can provide, if you could decide.

by
Sunt momente când nu poţi face nimic altceva decât să aştepţi. Să laşi tensiunea asta să-şi facă de cap. Să ignori ţiuitul din urechi şi pulsul bubuind. Să dormi repede şi nemişcat. Să înghiţi în sec şi să tresări când îţi sună telefonul.
 Asta fac eu acum. Tac şi aştept. Eu mi-am decis drumul. Nu neapărat direcţia. Şi chiar dacă decizia mea a fost ‘nu incolo’ rămâne o decizie. Ştiu sigur ceva. Aştept să ştie toată lumea. Nu am răspunsuri de dat. Eu am spus ce aveam de spus. E timpul să tac şi să aştept. Inventez rugăciuni şi incantaţii care măcar să-mi întărească speranţa supravieţuirii ultimei aşteptări.
Nu pot crea finaluri decât pentru mine. Nu pot inventa fericiri decât pentru sufletul meu. Nu pot colora decât viaţa mea. Nu mă pot apăra decât pe mine, şi câteodată nici pe mine.
 Calc în picioare clişee bătute la maşina de scris. Sar speriată când picioarele mi se afundă în umezeală rece.
Fericirea este o alegere. La fel şi cu a fi om bun.
Beautiful people do not just happen. E.K.Ros. Găsiţi tot citatul… e frumos.  
Mă vindec cu Angela şi cuburile ei.

     Exerciţiul renunţării. Indiferent în ce măsură ne convine sau nu. Indiferent cât de uşor sau cât de greu acceptăm ideea. Şi indiferent cât de mult sau cât de puţin pierdem renunţând. Gustul înfrângerii e acelaşi, mereu. 
     Exerciţiul renunţării. Una dintre condiţiile maturizării. O experienţă care, oricând ţi-ar fi dat să o treci, devreme sau foarte târziu, doare. Ca un prag prea înalt, incomod şi neplăcut. Chiar şi după ce l-ai trecut, când greul rămâne, teoretic, în urmă, amintirea durerii te urmăreşte. 
      Orice renunţare are dramul ei de nedreptate.  
     Există căderi necesare. Aşa cum există şi adversari necesari şi greşeli necesare. Altfel, cum am şti cât de mult valorează o reuşită, cum am putea măsura distanţa dintre noi şi trecutele noastre fragmente de viaţă, dintre eul de ieri şi cel de azi?
     Prietenii ni-i facem singuri şi uneori ni-i gonim singuri. Cu sau fără intenţie, realizând sau nu cât pierdem de fiecare dată. 
    Se-ntâmplă şi să greşim de două ori la fel. Se-ntâmplă şi să ne ia prin surprindere unele renunţări. Şi, mai ales, se-ntâmplă adesea ca eşecurile să se suprapună, punându-ne la încercare puterea de a încasa lovituri. Lovituri care pot năuci. Întotdeauna apare însă şi ceva-ul care te ajută să uiţi, să treci mai departe, să depăşeşti momentul şi, în final, să-ţi vindece toate rănile. Cu ce preţ? Asta e numai treaba ta.
      Surpriza cu care descoperim uneori bogăţia din sufletul unui om. Însingurarea nu este o soluţie. Dragostea trezeşte acelaşi sentiment. Ne e frică de noi uneori şi de alţii mereu. Frica inhibă lucrurile care, altfel, ar putea veni de la sine. 
    Făcând slalom printre provocări, obosim, de cele mai multe ori fără ca sufletul nostru să găsească împlinire. Ne mirăm, descoperind cât de bine ne-am putea asemăna, de fapt. Însă exersând supravieţuirea, ne ascundem atât de bine, încât greu ne mai amintim cine am fost. 

                                                                                                                                (Angela Ribus)

Fact

by
Despre ‘sunt bine’.
 Când obişnuieşti să răspunzi ‘sunt bine’ tot timpul. Când ţii în tine şi nu spui nimic, nu te plângi şi nu pârăşti. Când oricât de rău arăţi, te simţi şi eşti, răspunzi ‘sunt bine’. Toată lumea aude răspunsul şi îngustează ochii. Şi-atunci tu te consolezi că fiecare a înţeles că de fapt nu eşti. Te consolezi că ochii îngustaţi înseamnă că şi-au dat seama că suferi. Că nu eşti bine. Că sunt acolo şi aşteaptă. Şi-apoi, dintrodată spui ‘nu-s bine deloc’. ‘Nu-s bine demult’
 Şi toată lumea e şocată. Şi-atunci starea de rău se dublează. Mai bine tăceai.
 Despre frig şi murdărie.
 A fost frig şi murdar. Foarte frig şi foarte murdar.
 Despre nefericire.
 Când eşti nefericit cel mai bine îţi face frigul şi murdăria. Nu fericirea de pe chipurile celor din jur.
 Despre necunoscuţi.
 Un om prea vorbăreţ, cu ochi albaştri şi energie obositoare. Dar zâmbet cald şi sincer. Un om tânăr, timid şi ospitalier. Dar care creşte un şarpe. Un om frumos şi bun care face fotografii nu poze. Şi de la care păstrez pentru totdeauna îmbrăţişarea strânsă de la miezul nopţii. Mulţumesc.
 Despre cunoscuţi.
 Când toată lumea ajunge la punctul de a fi conştientă de nefericirea ta proprie şi personală uită că mila, compasiunea şi grija excesivă dor mai tare pentru că subliniază exact partea urâtă pe care o trăieşti. Şi-atunci fugi între necunoscuţi.
 Despre tine, doar eu. Despre mine, doar tu.