Urăsc telefoanele mobile. Apropiaţii mei ştiu lucrul ăsta deşi îmi amintesc o vreme când îndesam în geantă sau prin buzunare trei aparate în reţele diferite sau ani diverşi făcând promoţii unui operator ca mai apoi să vând soluţii bussines la alt operator. Şi cartele demo cu ore de vorbit, şi abonamente imense şi cele mai bune oferte de prepay vanate de mine. Şi totuşi îmi urăsc telefonul. Din cauza ta.
Mi-e greu să îmi imaginez dacă zâmbeşti sau nu… se simte, aşa-i, sau mă pot înşela. Frustrare, dor de mine sau dor de casă? Ceva din tonul tău mă făcea să îmi arunc telefonul de trotuar. Nu reuşeam să te aud destul de clar. Şi-apoi când îţi aduni tot dorul resimţit într-un cuvânt, o frază sau o întrebare să vezi că celalat nu te-a auzit şi-ţi cere încruntat în voce să repeţi. Erai gelos sau plictisit? Mândru, mulţumit sau doar obosit?

Nu aşteptarea lungă a unei despărţiri în timp te macină sau ţine încordată ci aşteptarea scurtă dintr-un moment în altul când ştii că s-a întors şi trebuie s-apară, inspiri/expiri de două ori într-un minut şi inima-ţi cam bate cu tot corpul…

Habar nu am cum o să mă pot controla, cum o să reacţionez sau cât de tare o să-mi ardă obrajii. Dragostea cred că e singurul sport extrem aprobat de mine!