Și m-am oprit din numărat. O singurătate cretină cu prea mulți de tu. Și singurul tu pe care nu-l mai vreau. Un februarie care nu se mai termină.

Prea obosită să gândesc, reacționez copilărește. Iar tu, isteric. Accepți apoi prea calm și cu mult mai multă putere decât credeam că ai.

Dorm prea puține ore pe noapte. Am nevoie de somn. Somn odihnitor visându-te. Doar cafeaua mă ține în viată. Cafea caldă cu lapte, cafea reîncălzită la microunde, nes rece și grețos, cafea fierbinte și dulce. Și glasul tău vesel. Mai revitalizant decât orice doză de cafeină.

Activități solicitante fizic le fac încet, cu umerii lăsați și mirându-mă de unde mai am puterea să rezist. Un scârțâit de roți sau o alarmă de mașină mă sperie o dată la jumătate de oră. Și tresar. Zâmbesc în gând pentru că ar fi un efort prea mare ca efectiv să fac gestul. Vreau să vii și să încui ușa. Să faci două căni imense de cafea și să mă învelești cu o pilotă. Să pui sezonul 5 din Friends și să râzi căutandu-mi privirea la glumele lui Chandler. Vreau să vii să mă odihnești.
Atenția când am nevoie eu de ea, nu tu de mine. Muzică tare. Muzica mea. Compot aromat cu bucătele de mere și gutui. Sau supă de coincidențe stranii. Și cartofi copți.
Hipersensibilă și incoerentă. Încă număr. Day 8.