Câteodată ţine de generaţii, câteodată, nu! Războiul.

    Mă gândesc la părinţii mei şi la rarele (dar existente) momente când îi desconsider sau îi cred răi şi nedrepţi cu mine. Şi-apoi viaţa îmi serveşte pe tavă exemple ciudate de comportament absurd al altor părinţi şi-apoi realizez cât de blânzi şi buni sunt ai mei, cât de mult a contat încrederea lor în mine, felul cum m-au învăţat să iubesc, felul cum au ştiut să îmi arate/explice/inducă ce-i bine şi ce-i rău.
    Eu nu prea mi-am minţit părinţii. Nu în lucruri generale şi grave. Ştiau în orice moment unde sunt şi cu cine, ce note am şi dacă am să întârzii. Binenteles, când ajungeau mai devreme acasă, eu stăteam frumos pe fotoliu în camera mea lângă al meu prieten privind adolescent şi naiv în ochii lor chiar dacă amândoi aveam buzele roşii şi nasturii încheiaţi strâmb. Şi chiar credeam că ei nu îşi dau seamă. Eu de la ei am preluat ideea că dacă înveţi şi te stabileşti la un nivel bun de note şi învăţat în liceu, în restul timpului te poţi distra oricât. Tot de la ei ştiam că o restanţă poate fi din subiectivitatea profesorului la fel cum poate fi din faptul că n-am învăţat eu. Dar în nici unul din cazuri nu-i extraordinar de grav. Trece. Au ştiut să îmi ofere întotdeauna câtă intimitate au crezut ei că îmi este necesară, m-au lăsat să dau chefuri acasă cu toţi prietenii, ei plecând tacticoşi la câte un meci de canastă la vecini. Mi-au ţinut partea şi m-au susţinut. Câteodată nu mă înţelegeau, dar mă acceptau. Eu lor le ziceam că e de la vârstă, ei mie îmi ziceau că poate aşa gândesc eu mai altfel. Şi conflictele treceau după ce îşi expuneau şi ei punctul de vedere. 
   Cu facultate şi fumători, nu mi-au impus niciodată, nici obligat forţat facultatea, nici interzis clar fumatul. Am crescut ştiind că facultatea e o nouă etapă în viaţa mea ce vine normal, nicidecum impus. Am crescut într-o casă cu ţigări prin toate sertarele şi până pe la 19 ani nu m-a tentat deloc fumatul. Nici acum nu mă tentează. Dar au ştiut să îmi accepte perioada de anturaj şi fum de ţigară. Nu mi-au cotrobăit prin lucruri şi nici nu mi-au disecat iubirile. Mi-au acceptat depresiile fără întrebări, cu cafele calde, mama , si cu sfaturi timide şi învechite ,tata, care oricum greşea telenovela întotdeauna. Mi-au salvat prietenii din încurcături la şcoală şi pentru că părinţii lor nu i-ar fi înţeles au trebuit să se pretindă pe rând părinţii prietenilor mei. Mi-au oferit şi încă îmi oferă. Nu m-au bătut şi nu mi-au vorbit urât. Nu m-au subestimat şi nici nu mi-au intezis lucrurile normale vârstei şi pe care ei la rândul lor le trăiseră.  Şi din cauza asta am încercat să nu-i dezamăgesc nici ca şi copil, nici ca adolescent şi, sper din inimă, nici că om mare. 
    Încet încet îmi dau seama că ceea ce am primit de la ei nu primeşte orice copil şi că ei sunt întradevăr speciali. Şi le mulţumesc pentru posterele până-n tavan din toată camera mea, pentru pisicile şi căţeii adunaţi de pe stradă şi suportaţi în casă şi pat, pentru scrumiere, pahare şi gume de mestecat pe mobilă curăţate de mama după petrecerile mele, pentru că îmi acceptau fără întrebări despărţirile de băieţi pe care ei îi apreciau, pentru că nu mi-au impus ci doar mi-au sugerat profil, direcţie, comportament, pentru că m-au lăsat la toate concursurile de debate şi scriau scrisori dirigintelui să-mi motiveze absenţele, pentru că îmi făceau rost de scutiri medicale să stau acasă să-mi revin după moartea vreunei pisici, pentru cafeaua lăsată pe tavă la uşa camerei când eram în sesiune şi ciocănitul discret în uşă când nu eram singură în cameră. Probabil din toate acestea a rezultat faptul că nu întârziam mult după ce se însera afară, nu am avut niciodată probleme la şcoală, la examene sau licenţe, nu am furat bani doar am cerut, nu m-a tentat să fug de-acasă ci să chem pe toată lumea la mine, nu mi-am ascuns iubirile ci m-am mândrit cu ele, nu am minţit şi vorbit urât că n-aveam de ce.
    Mi s-a făcut dor să locuiesc iar cu ei…
    Tata, în fiecare joi mă vizitează la birou şi-mi umple dulapul cu miez de nucă, mere şi covrigi vanilaţi. Apoi discret mă vizitează-n lipsă şi acasă şi îmi udă florile, hrăneşte peştişorii din acvariu şi mai nou pisicul. Când pleacă câte-o lună pe la ţară mi se pleoştesc florile. Mama e mai emancipată. Ea pune deoparte pentru mine agende, cafele şi parfumuri fine. Mi s-a făcut dor să locuiesc iar cu ei… oare m-ar înţelege mâine dacă mă duc şi zic: azi stau la voi… cred că s-ar speria un pic şi ar simula un pic indiferenţă faţă de motiv şi fericire faţă de alegere… 

8 comments on “Câteodată ţine de generaţii, câteodată, nu! Războiul.

  1. Evergreen says:

    Draga mea, m-a luat plansul si m-au furnicat bucati din corp. De-as putea le-as trimite cuvintele tale.

    :) eu ma duc la mama si stau cate o zi intreaga. ea ma cocoloseste si ma rasfata si eu ma alint ca pe vremuri

    Aaaah, ce insemnare frumoasa! frumoasa si buna. bravo!!!!

  2. Liz says:

    Multumesc, Evergreen… Un pic trist dar oricum bine e ca toate astea le-am simtit si scris nu la aparitia tatalui meu zambitor azi la birou ci la povesti fantastice cu parinti ce nu-si apreciaza copiii buni si silitori, cuminti si respectuosi… copii extraordinari, dealtfel, cum eu mi-as dori sa am si cum mie mi-ar placea sa gandeasca despre mine cum gandeam si gandesc eu despre ai mei nu sentimente incruntate si respingatoare…

  3. Cati says:

    aş fi vrut să spun aceleaşi lucruri şi despre părinţii mei…

  4. Richie says:

    Sper ca ei te citesc, Liz :)

  5. S says:

    Minunați părinți :)
    Mulți alții ar avea de învățat de la ei.Mă bucur pentru tine :)

  6. Dani says:

    Si mie mi s-a făcut pielea de găină citindu-te, si chiar dacă nu as mai putea sa locuiesc acum cu ei, înțeleg perfect starea pe care ai dorit sa ne-o transmiți :)

  7. Flo says:

    Aha, deci de-acolo ti/ni se trag toate. Frumos, foarte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

three + eight =