Mi-e ciudă că nu-mi mai este frică, nu-mi mai este rușine și nu mai am emoții. Mă simt aiurea prea puternică, prea in charge și prea atotstiutoare. Și viața, în loc să-mi dea motive să mă tem, să tremur de emoție sau să mă pună la locul meu, insistă să-mi servească motive de “am zis eu”, “știam eu” și “eh”.
Păcat.
Ignorance is bliss.
Where ignorance is bliss, ’tis folly to be wise.

M-a apucat o stare acră și cretină. Mi-e ciudă pe oameni, pe mine și pe situație. Mi-e ciudă că nu-s cu tine, lângă tine, împreună. Mi-e ciudă pe tine.

Sunt tristă aiurea ca și cum nimic nu mai e deajuns, primesc complimente cu doar ridicături din umeri, prietenii pe tavă ca și cum, mneah, ar fi normal și declarații cu grimasă.

Sunt prea safe, prea confortabilă, prea ferită și prea inabordabilă. Intenționat. Și normal că nu mi se întâmplă lucruri palpitante, de speriat sau măcar puțin zguduitoare.

Presimt că am să înnebunesc brusc.