Starea ‘meh’ se instalează cumva și peste noi. Nu-mi dau silința, sar cuvinte în conversație și frazele îmi sună a copil retard. N-am chef de joacă și n-am timp. Îmi pregătesc nu-urile și cred că-i previzibilă reacția. Paradoxal, e timp destul. Meh. Nu reușesc să te văd apucându-mi umerii și scuturând scurt și ferm o dată ca să mi se așeze gândurile și să-mi revină strălucirea în privire. Cred că trebuie să tac. Cred că vreau să tac. Și-am să. Doar până ai să mă strigi pe nume.

“Împărţiţi între dorinţa de a face paradă şi frica de a decepţiona, rămâneam aluzivi.” Probabil trebuie sa recitesc Luni de fiere. De undeva trebuie să-mi revină cuvintele în scris sau în glas. Când încerc să conversez cu tine.

I like nonsense, it wakens up the brain cells.