Dorm mult şi nu aud timpul. Mă vindec cu două căni mari de cafea cu lapte. Uit. M-am obişnuit cu frica şi cu frisoanele. M-am obişnuit cu lipsa ta. Plănuiesc o viaţă pe care o aştept, conştientă că exact aia trece. Tac. M-am obişnuit să fie prea linişte.  

 O stare ce-mi sună a resemnare. Şi n-am fost niciodată omul ăsta.  

 Îmi reconstruiesc puterea de a gândi optimist. Îmi reconstruiesc puterea de a iubi. Din nou. Am să plec câteva zile departe, am să respir alt aer şi am să ascult altfel de linişte. Şi-am să încerc să înţeleg cine eşti şi de ce ai apărut în viaţa mea. Cine sunt şi de ce te-am primit.  

 Am să ştiu dacă pot iubi fără să încerc, dacă pot zâmbi fără să trebuiască şi dacă pot plânge fără să zic de ce.  

  

 Sunt zile când exact lucrurile care credem că ne-ar face viaţa exact cum o vrem ni se par aiurea şi nepotrivite. Sunt zile când chiar dacă primim ceea ce ne-am dorit întotdeauna, dintr-un stupid şi masochist instinct căutăm motive să ne îndoim de fericirea care ni se oferă.  

 Un somn bun vindecă astfel de stări.