În orice stare de rău fizic m-aş afla îmi visez propria transformare. Nu pot să trag pilota caldă peste cap şi să aştept să încetez, să mă termin, să nu mai fiu. Cumva îmi creez noi realităţi viitoare ce-aşteaptă să mă-ncante în vre-un fel sau altul odată ce durerea se termină. 

 Azi lacrimile erau pentru tine şi pentru resemnarea ta calmă că nu poţi şi nu ştii cum să mă vindeci. Am învăţat că dacă nu spun ce şi cât de tare doare conditionez o transformare radicală. De la tine am învăţat. 

 Rimelul scurs pe-obraji în dungi întinse, negre, căciula albă ce m-a apărat de ploaie, pastila luată repede în farmacie şi aerul curat de ploaie rece amestecate repede acasă într-o ceaşca de cafea caldă. Ochii strânşi şi umezi. Atenţia când am nevoie eu de ea nu tu de mine. Muzică tare. Compot aromat cu bucăţele de mere şi gutui. 

 Aş vrea să îmi induc un vis frumos în care să mă plimb cu tine-n ploaia asta cu miros de iarnă. Nu reuşesc să-mi amintesc senzaţia interiorului tău cald de buzunar. Sau de-mi era bine sprijinită leneş la fiecare pas de tine. Sau să visez o joacă nebună printre rafturi ce vestesc crăciunul. O seară într-un bar gălăgios şi semintunecat cu halbe de vin fiert în faţă. Hipersensibilă şi incoerentă. Când tu ai concluzionat azi ‘independentă’, eu de fapt am auzit ‘singură’…