I wish that I could move but I’m exhausted

 Când furtuna trece şi lucrurile intră la loc în tiparul normal, obişnuit, începi să uiţi, nu să te vindeci. Te relaxezi treptat, uiţi să evaluezi pagubele, îţi dai seama că face bine să uiţi, încerci să faci orice să uiţi. Şi uiţi. Odată cu gândurile negre, motivele răzvrătirii, punctul maxim al furtunii sau pur şi simplu durerea, odată cu ele uiţi şi planurile şi promisiunile făcute de tine ţie, puterea pe care o simţi scrâşnind din dinţi, strângând din pumni şi realizând cine eşti şi ce meriţi, imaginea cu tine acolo unde îţi doreşti, ştii că meriţi şi poţi să fii. Respiraţia ţi-a revenit la normal, o minimă stare de siguranţă te mângâie confortabil şi o schimbare pe care nu ai cerut-o dar ţi s-a părut de neevitat şi exact ceea ce se impunea brusc, instantaneu şi deodată, acum pare greu de realizat, obositoare şi cu prea multe victime colaterale. De aceea ai nevoie de ceva să-ţi amintească de ce ai luat decizia schimbării, ce meriţi şi cât eşti dispus să faci că să primeşti viaţa pe care ţi-o doreşti. Ai nevoie de ceva să-ţi amintească visul abandonat, ce poţi face dacă ţi-ai urma înstinctul schimbării şi cât de departe ai ajunge. Ai nevoie de orice. Altfel e doar un post pe un blog. La fel ca cel de joi, 11 octombrie 2007… De-atunci e timpul. Ar trebui să închei socotelile şi să plec.
 Diferenţa e că mă cunosc mai bine acum şi ştiu cine sunt.
 
 Bucureşti, Cluj, Peninsula, Hungaroring, Imola, Sibiu, Viena, Amsterdam şi Praga, Vama Veche, golful ascuns din Năvodari şi Alba Adriatica, Sighişoara, Szighet şi Timişoara, mare, munte, iarbă, nisip şi mansarde. Femei.


Asculta mai multe audio Muzica

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

11 − six =