I’ll bear all the crosses and the crucifixes you can provide, if you could decide.

Sunt momente când nu poţi face nimic altceva decât să aştepţi. Să laşi tensiunea asta să-şi facă de cap. Să ignori ţiuitul din urechi şi pulsul bubuind. Să dormi repede şi nemişcat. Să înghiţi în sec şi să tresări când îţi sună telefonul.
 Asta fac eu acum. Tac şi aştept. Eu mi-am decis drumul. Nu neapărat direcţia. Şi chiar dacă decizia mea a fost ‘nu incolo’ rămâne o decizie. Ştiu sigur ceva. Aştept să ştie toată lumea. Nu am răspunsuri de dat. Eu am spus ce aveam de spus. E timpul să tac şi să aştept. Inventez rugăciuni şi incantaţii care măcar să-mi întărească speranţa supravieţuirii ultimei aşteptări.
Nu pot crea finaluri decât pentru mine. Nu pot inventa fericiri decât pentru sufletul meu. Nu pot colora decât viaţa mea. Nu mă pot apăra decât pe mine, şi câteodată nici pe mine.
 Calc în picioare clişee bătute la maşina de scris. Sar speriată când picioarele mi se afundă în umezeală rece.
Fericirea este o alegere. La fel şi cu a fi om bun.
Beautiful people do not just happen. E.K.Ros. Găsiţi tot citatul… e frumos.  
Mă vindec cu Angela şi cuburile ei.

     Exerciţiul renunţării. Indiferent în ce măsură ne convine sau nu. Indiferent cât de uşor sau cât de greu acceptăm ideea. Şi indiferent cât de mult sau cât de puţin pierdem renunţând. Gustul înfrângerii e acelaşi, mereu. 
     Exerciţiul renunţării. Una dintre condiţiile maturizării. O experienţă care, oricând ţi-ar fi dat să o treci, devreme sau foarte târziu, doare. Ca un prag prea înalt, incomod şi neplăcut. Chiar şi după ce l-ai trecut, când greul rămâne, teoretic, în urmă, amintirea durerii te urmăreşte. 
      Orice renunţare are dramul ei de nedreptate.  
     Există căderi necesare. Aşa cum există şi adversari necesari şi greşeli necesare. Altfel, cum am şti cât de mult valorează o reuşită, cum am putea măsura distanţa dintre noi şi trecutele noastre fragmente de viaţă, dintre eul de ieri şi cel de azi?
     Prietenii ni-i facem singuri şi uneori ni-i gonim singuri. Cu sau fără intenţie, realizând sau nu cât pierdem de fiecare dată. 
    Se-ntâmplă şi să greşim de două ori la fel. Se-ntâmplă şi să ne ia prin surprindere unele renunţări. Şi, mai ales, se-ntâmplă adesea ca eşecurile să se suprapună, punându-ne la încercare puterea de a încasa lovituri. Lovituri care pot năuci. Întotdeauna apare însă şi ceva-ul care te ajută să uiţi, să treci mai departe, să depăşeşti momentul şi, în final, să-ţi vindece toate rănile. Cu ce preţ? Asta e numai treaba ta.
      Surpriza cu care descoperim uneori bogăţia din sufletul unui om. Însingurarea nu este o soluţie. Dragostea trezeşte acelaşi sentiment. Ne e frică de noi uneori şi de alţii mereu. Frica inhibă lucrurile care, altfel, ar putea veni de la sine. 
    Făcând slalom printre provocări, obosim, de cele mai multe ori fără ca sufletul nostru să găsească împlinire. Ne mirăm, descoperind cât de bine ne-am putea asemăna, de fapt. Însă exersând supravieţuirea, ne ascundem atât de bine, încât greu ne mai amintim cine am fost. 

                                                                                                                                (Angela Ribus)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

20 + eighteen =