Mă regăsesc în fiecare cuvânt scris, în  fiecare cub publicat, în fiecare senzaţie stârnită. Eu. Ca mulţi alţii. Cele care suna a declaratii imi vine sa le ofer iar si iar.
 

 Sunt oameni cărora, oricât de mult le-am dărui, tot simţim că nu e de-ajuns.  Oameni cărora nu le vom putea niciodată mulţumi  pentru schimbarea în bine pe care au produs-o în noi,  fără să se străduiască.  Din când în când, între lucrurile mărunte de fiecare zi, ni se întâmplă şi câte o minune. Atunci realizăm cât suntem de norocoşi,  iar mai târziu, amintindu-ne şi înţelegând cum ne-am transformat, preţuim mai bine omul şi clipă în care l-am descoperit. 

Regret şi dor
Un regret straniu ce în ani s-a transformat dintr-un dor imens pe de-o parte şi un dor mare şi intens pe de altă parte, ce prezentul real îl amestecă cu un regret trist.
Regretul e cel cu care te regăsesc în întâmplări inedite şi cunoştinţe noi şi în toate lucrurile pe care sunt nevoită să le fac acum fără tine. Îţi dedic neîncetat gesturi şi gânduri şi aşa voi face toată viaţa mea. Pentru tine mă întind pe covorul pufos şi închid ochii cântând, pentru tine încă port tricoul negru, vechi şi rupt ce-odată îl scoteai de pe tine, neluandu-ţi privirea de pe privirea mea, pentru tine am transformat în mine toate gândurile şi plăcerile ce tu mi le-ai arătat, pentru tine mă pierd câteodată în dejavu-uri dureroase. Pentru tine trăiesc acum viaţa ce mi-o promiteai şi nu te-am lăsat să o împărţim.
Dorul prezent şi intens e cel ce-l simt fără să ştiu de ce, fără să am voie şi fără să îl pot respinge. E dor dat de tot ce eşti, ce spui şi ce faci, e nevoie fizică de a te avea lângă mine, de a te auzi de a te privi. Din cauza ta şi datorită ţie trăiesc acum viaţa pe care o trăiesc aproape aşa cum mi-am dorit.
Un cub de dor de la Angela îl iau şi ţi-l ofer ştiind că am să-l citesc în ochii tăi data viitoare deşi nu îmi vei spune nimic.

Liniştea care vine o data cu vocea ta. Inconfundabilă.
Atunci, aşteptarea nu mai doare. Iar timpul, în goana lui, te ajută să vii mai repede. Ne întâlnim de-atâtea ori în gânduri comune fără să ştim, fără să fie necesar să ne-o spunem. Îmi este de-ajuns să te ascult şi uit cât de mult mi-ai lipsit. Dacă depărtarea s-ar măsura în cuvinte, n-ar mai exista secundă de tăcere. Şi totuşi, atunci când te văd, buzele mele tac. Doar ochii îţi spun mereu bine ai venit. Înţelegi, astfel, cât de dor mi-a fost. Tu ştii întotdeauna când să vii.

Musical mood pentru regret şi-apoi pentru un dor de tine.

Limp Bizkit / Behind Blue Eyes
Asculta mai multe audio Muzica

Guns'n Roses – Since I don't have you
Asculta mai multe audio Muzica

M-ai convins calm şi sigur că mă voi vindeca de tine precum m-am şi imbolnavit. Brusc. Repede. M-ai făcut să cred că viaţa mea trăită în acelaşi ritm, în aceleaşi repetate alternări de spaţii şi printre aceiaşi oameni va continua să-şi nege dorinţa de evadare. M-ai amăgit că nevoia de tine e doar iluzie şi fum. Mi-ai promis că vei simţi dacă vreodată se va transforma în realitate cruntă şi pregnantă. Mi-ai dăruit atingeri şi fiori pentru restul vieţii mele fără tine, declaraţii şi iubire respirată pentru reper şi ţeluri mai înalte poate, zâmbet şi sacrificiu pentru a nu uita vreodată că merit şi ce merit şi lecţii de viaţă şi valori pentru a putea simţii şi ştii mai multe şi mai bine decât oricine despre nevoia de dragoste.
Ceea ce numeam vindecare era răbdare. Ceea ce credeam că e putere era amăgire. Ceea ce credeam că e amintire era dor nebun.
Cuvintele Angelei de-atâtea ori potrivite mie. Sfidând aşteptarea.

Sărbătoarea din noi. Care nu ţine cont de datele oficiale. Când sufletul tău se topeşte de bucuria revederii acelui suflet drag. Când secunde, minute şi ore, puse cap la cap, respiri doar prin celălalt. Sfidezi aşteptarea, înfrunţi distanţa.
Trăieşti doar pentru următoarea revedere. Toate îţi par atunci încărcate de semnificaţii. Culorile au farmec, cuvintele ai vrea să le poţi ţine minte pe toate.
Sunt lucruri pe care numai iubind le conştientizezi, aşa cum sunt şi lucruri pe care tot iubind le poţi ignoră cel mai bine. Primele ţin de tine şi de el.
Celelalte ţin de ceilalţi şi au atât de mică importanţă.

(sursa foto)

Angela Ribinciuc, pe vremea când un grup de copii trazniti îi spuneau (-m) “mami”, era cea care ne sfătuia frumos şi calm iubirile nebune şi ne accepta mândră adolescenţa ţipata din toţi rărunchii în parcul nostru de lângă clădirea cotidianului galatenilor. Mi-am amintit acum de cât de mândră am fost când a apărut de ziua mea, la poartă, cu un trandafir sălbatic în mână şi cum ne strângea în redacţia Vietei Libere în zilele ploioase şi ne zâmbea la fiecare în parte altfel. Acum are o fetiţă. Sunt convinsă că va creşte la fel de frumoasă şi visătoare ca mama ei. Cuvintele Angelei:

“Ne-ar trebui uneori alte cuvinte, neinventate, în care să ne putem sprijini, în care să ne regăsim. Dar totul a fost de mult inventat şi nu ne rămâne decât să repetăm ceea ce s-a spus, să gândim în formule obişnuite. Convenţionalul are rădăcini prea mari în noi-ul din noi. Suntem prizonierii cuvintelor. De-aceea, poate, simţim uneori nevoia de tăcere. Nevoia de linişte şi de aşteptare calmă a unui timp pe care îl dorim încărcat de noi înşine. Stăm închişi în cercuri înguste din care nu ştim cum să ieşim. Lumea se raportează la mediul în care trăim, la oamenii din imediata noastră apropiere. Căile de acces la sufletele noastre au bariere pe care cine ştie dacă le vom mai putea ridica. Pentru a fi mai puţin singuri, ducem cu noi idealuri proiectate într-un viitor nedecis. Am ajuns să cunoaştem exact preţul timpului rămas în urmă. Poate că avem nevoie acum de un anotimp al dezgheţului. Numai că nu ştim ce e de făcut ca să aducem mai repede primăvara. Primăvara noastră.”