Linişte optimistă

Leonard Cohen – You have loved enough
Asculta mai multe audio Muzica »

Miros de clementine decojite pluteşte leneş dimineaţa asta. După o noapte cu lună plină cafeaua fierbinte cu mult lapte e mai bună. E cald şi linişte în casă. E sâmbăta mea. Mă vindec lent după răceală şi şerveţele mentolate şi mototolite tronează încă în patul nefăcut. Aspirină. Amară. Ceai cu lămâie? Mai târziu. Simt o plăcere vinovată de-a fi furat o zi din viaţa mea. ‘Stealing time from my own life’ scris mov pe un tricoul alb. Mi-am amintit acum. Sentimentul e totuşi diferit. La mine e palpabil. Citesc Ciresarii de câteva zile şi strâng păreri din cele mai ciudate. “E doar coperta de la Ciresarii, nu?” Nu. Citesc şi-mi place. Vrei să crezi că e Umberto Eco pe care mi l-ai recomandat? Crede. Pendulul lui Foucault. Nu am trecut de primele pagini. Strânsesem mai mult de zece cuvinte care nu ştiam ce înseamnă. E regulă de bază. Nu-i carte de citit în cadă. Cândva probabil. Nişte mere mari şi galbene s-au rostogolit bizar până la marginea mesei de sticlă. Echilibru precar. Îmi place şi cuvântul echilibru şi cuvântul precar şi amândouă unul lângă celălalt. Sună bine. Cineva e la Cluj. Cineva, care e la Cluj acum, ştie să bea frumos un ceai sub ochii mei, să-mi complimenteze bradul şi să accepte două clementine. Altcineva e la Buzău la poalele unui munte. Există acolo, în acea ogradă un loc unde nimeni nu te poate auzi, nu te găseşte nici un satelit, nu pătrunde nici un fel de undă, nu te poate fotografia nimeni. The secret spot. Un fel de buncăr virtual; în aer liber. Mi-a spus mie un prieten.
Mărturisesc că următorul post vroiam să îl scriu despre bloguri. Şi despre al meu. Blog personal. Dar e o zi frumoasă, e sâmbătă şi am o stare bună de leneveală şi aiureli şi nu pot fi atât de critică cât se impune, atât de linguşitoare cât se vrea şi atât de coerentă cât se cere. Iată deci alte câteva aberaţii date de mirosul de cafea, clementine decojite şi cărţi cu aventurile unei găşti de adolescenţi. Închei frumos cu un alt cub al Angelei:

Pentru fiecare contează alte lucruri. Ordinea importanţei lor în viaţa noastră e firesc să nu fie aceeaşi. Dar nu mi se pare firesc să ne raportăm în aşa măsură la ţelul nostru încât să nu-i lăsăm celuilalt nici măcar dreptul de a avea propria opţiune. E uşor să-i spui celui de lângă tine că visează prea mult. Dar şi tu, privit din afară, visezi la fel. Poate că ar trebui, măcar din când în când, să respectăm celuilalt dreptul la visul lui cel mai drag. Altfel, am fi o lume de pesimişti.

True.

Citez pentru trei stari


Sunt zile când cuvintele mă ocolesc pe cât mă asaltează senzaţiile. Sunt zile când nu pot vorbi pentru că nici un cuvânt pe care mi-l amintesc nu poate cuprinde ce simt. Şi puţini sunt cei care au învăţat sau au intuiţia să îmi accepte tăcerea fără să creadă că e o schimbare intenţionată. Şi în aceste stări întotdeauna găsesc oameni şi scrieri care pot spune mai bine şi mai frumos ce simt.
#1 Cândva am dedicat un Cub al Angelei şi am scris despre. Azi vreau să îl citez din nou şi să-l îndrept spre altcineva. Şi-mi pare bine că viaţa mi-a dat ocazia să îl mai pot dedica. L-aş dedica la nesfârşit.
Suflet prieten
Viaţa e mai frumoasă când ai lângă tine un suflet prieten. Îţi aminteşti? Tu ai ştiut să-mi asculţi tristeţea. Ai venit fără să te aştept. Mi-ai intrat în suflet fără să baţi la uşă, pentru că era deschis. M-ai cunoscut şi m-ai înţeles. Deja, e foarte mult. Acum eşti ca un drog. O zi fără ochii tăi e ca o zi fără cafeaua mea de dimineaţă. Adică fără ceva esenţial. Poate că ar trebui să le spunem celor dragi, atunci când e cazul, cât de mult îi iubim.

#2 Prea multe amintiri m-au copleşit din vremea când încă copilăream în găşti pestriţe şi frumoase. Claudel e vinovat si-i multumesc pentru “amintirea ce-mi iubeste nostim de mult”. A scris frumos si sincer si-a inviat in mintea mea nopti colorate si-agitate in internet cafe-urile pe care puneam stapanire. Multumesc.
#3 Închei incet cu un alt cub de aer al Angelei. Pentru ca starea mea de ieri azi s-a accentuat.
Surpriza cu care descoperim uneori bogăţia din sufletul unui om. Însingurarea nu este o soluţie. Dragostea trezeşte acelaşi sentiment. Ne e frică de noi uneori şi de alţii mereu. Frica inhibă lucrurile care, altfel, ar putea veni de la sine. Făcând slalom printre provocări, obosim, de cele mai multe ori fără ca sufletul nostru să găsească împlinire. Ne mirăm, descoperind cât de bine ne-am putea asemăna, de fapt. Însă exersând supravieţuirea, ne ascundem atât de bine, încât greu ne mai amintim cine am fost. (Frica de noi)

Nu cred că există om care să nu poată iubi. Există doar oameni care se tem de suferinţă şi de aceea nu acceptă să-şi lase pradă sufletul unei noi încercări. Ei trec astfel pe lângă o posibilă împlinire sau pe lângă un posibil eşec. Nimeni nu poate şti dinainte când şi cum se va sfârşi o iubire, care va fi preţul şi cine-l va plăti. Nu cred că există om pe care dragostea să nu-l facă mai bun. Şi mai frumos. Şi-atunci, de ce ne închidem inima şi refuzăm să primim lumina unei astfel de stări? Sunt oameni care ne pot schimba în bine. Nu finalitatea contează, cât transformarea din fiecare. Nu trebuie să aşteptăm o zi anume sau să ne programăm când să ne îndrăgostim. Trebuie doar să credem în puterea iubirii care ne ajută să fim noi.

Sufletul-prada unei noi încercări
Sahare si fantani
Angela Ribinciuc

… noapte tarzie la marginea timpului…

Lumina din fiecare. Ca o speranţă că binele mai poate învinge. Durerea din fiecare. Ca o rană veche peste care se aşază indiferenţa. Uneori nu poţi alege fără să pierzi. Alteori pierzi fără să ai de ales. Sunt clipe când ai spune că poţi atinge marginea timpului. Şi clipe când timpul îşi face singur legea, alergând fără să poţi ţine pasul cu el. Anii noştri unici se duc. Dacă suntem prea exigenţi, când tragem linie, ni se pare că nimic nu s-a ales de ei. Şi de noi. Dacă suntem prea indulgenţi, ajungem la concluzia că am realizat atâtea. Dacă ne gândim la noi ca la altcineva, ar mai fi o şansă pentru a putea privi obiectiv. Am făcut doar ceea ce trebuia să facem. Important este ca mâine să avem motive pentru a fi mai mulţumiţi decât astăzi.

Stari…

Drumul spre noi s-a mai schimbat putin. Si primavara asta prin soare, nori si flori si ploi ne-a schimbat pe dinauntru. Cu-n strop in plus de-aducere aminte. Si ne amintim ce a durut. Si ne zambim in versiuni mai vechi din poze ratacite. Si ne promitem reveniri la inocenta de demult pierduta. Si ne simtim obositi. Si constientizam pierderile. Si trecerea timpului.
Regretul si remuscarea s-au reinventat chiar daca le negam existenta in principiu. Azi alte amintiri ne par mai importante si alte experiente credem ca nu le-am trait atat de intens cat am fi vrut. Azi reducem impliniri si asteptari din trecut la rangul de lucruri simple.
Zambim trist si ridicam din umeri cand ochi cunoscatori ne vad atinsi de astenie.
Primavara ne vrea noi… se schimba anotimpul… se schimba anotimpul si in noi… se schimba dragostea si sentimentul implinirii in “oare?” si “nu-i deajuns!”. Se schimba independenta mult aclamata in singuratate recunoscuta calm. Se schimba zambet increzator in oglinda in complex mic si-ntepator. Se schimba. Si schimbarea o acceptam din ce in ce mai greu. Cu fiecare primavara. Primavara cand ploua … ploua acid cu stropi mici de pesimism si melancolie… si-ntotdeauna dupa ploaie suntem mai optimisti ca niciodata. Stie primavara ce face.
Gandurile adevarate ale Angelei imi aduc intotdeauna soare intre Toate dezamagirile lumii:

“Dragostea. Aripi care vin de la sine. Bucuria că, pe lumea asta, mai sunt şi oameni care ne înţeleg. Zborul nu se învaţă. Întâlniri pe care le trăim şi nu înţelegem cum de putem fi atât de norocoşi. Bilanţ cu plus. Amintiri de preţ. Sentimentul că vine o vreme când lucrurile, într-adevăr, se aşază. Dumnezeu e drept. Sinceritate până la lacrimi. Acum cred că există şi lacrimi de fericire. Nu suntem nici pe departe atât de singuri. Doar obosiţi de căutare şi purtând cu noi toate dezamăgirile lumii.”

Atât cât ţi se cuvine.

Am obosit. Mi-am consumat toata rezerva de energie pe care primavara de abia mi-o umpluse binevoitoare. Am obosit. De praf si vorbe rele. De barfa si de praf. De dor si lipsa-ndelungata. De munca fizica pana la epuizare. De praf si neobisnuinta. De intrebari si dor de pisica. De astenie si dor de mare. De neputinta si de bani. De dor de mine cum eram.
Dar soarele nu-mi lasa zambetul sa plece. Stau aplecata, ma sprijin de genunchi cu palmele murdare, am capul plecat si ochii in jos dar zimbetul pe buze sfideaza umbra.
Daca as privi-o pe Angela in ochi mi-ar spune:

“Încercând să îţi dai singur răspunsuri. Să judeci normal într-o lume despre care ştii atât cât ţi se cuvine. Atât cât ai avut curajul să cauţi. Să afli. Dacă te dor urechile, te refugiezi în liniştea din tine. Fără să te ascunzi. Atât cât să ţi se facă dor. De sunete. Dacă oboseşti, e suficient să ştii că sunt alţii cu adevărat trişti, pentru a descoperi că încă mai ai resurse. Că poţi trece şi peste asta. Şi că nici măcar nu este atât de greu cum ai fi crezut. Dacă simţi că prea multe şi prea grele s-au adunat, nu trebuie nici măcar să te străduieşti să uiţi. Oricum, cu timpul, uiţi. Important este să ai întotdeauna ceva de iubit. Pentru a-ţi aminti, în fiecare clipă, că merită.”

Suflet prieten

Zambesc incet si somnoros. O amintire veche… vocea unui prieten imi rasuna clara in cap si suflet. Asa arata dorul de el.
… nu stiu de ce el crede ca-l urasc… nu stiu de ce el crede ca nu a lasat un gol… nu stiu de ce mi-e interzis sa-l am aproape…
El e copilaria mea… el e primul meu prieten confident… el mi-a tradat primul secret… el intr-un singur an nu m-a sunat de ziua mea si l-am iertat de mult… el mi-a privit fidelitatea si infidelitatea… mi-a sfatuit de multe ori orgoliul… si poate cateodata a fost putin egoist dar a stiut sa-si asume reprosurile mele…
L-am revazut nu demult… si in cele 20 de minute cat mi-a fost aproape dupa ceva ani a vorbit continuu dar nu cu mine… desi prin tot ce-a spus l-am simtit comunicand cu mine…
Mi-a facut bine revederea… nu am avut cui sa o spun…
Candva demult, din prima carte “aproape” publicata a Angelei, i-am dedicat un cub de aer:

“Viaţa e mai frumoasă când ai lângă tine un suflet prieten. Îţi aminteşti? Tu ai ştiut să-mi asculţi tristeţea. Ai venit fără să te aştept. Mi-ai intrat în suflet fără să baţi la uşă, pentru că era deschis. M-ai cunoscut şi m-ai înţeles. Deja, e foarte mult. Acum eşti ca un drog. O zi fără ochii tăi e ca o zi fără cafeaua mea de dimineaţă. Adică fără ceva esenţial. Poate că ar trebui să le spunem celor dragi, atunci când e cazul, cât de mult îi iubim.”

Iarna asta a fost rea cu mine…

Ceva-ul care te ajuta… poate chiar anticipatia sentimentului de primavara…
Iarna parca intotdeauna e mai intima … esti tu cu tine si cu viata ta … e anotimpul introspectiei… e vremea lenevirii… a vinului rosu fiert si a placilor de vinil si a melancoliei cu amintiri de primavara-vara… a somnului intrerupt si visului retezat si regretat… Rar ne vedem si recunoastem ochii si buzele sub caciuli indesate si fulare groase si calduroase, e ca si cum am fi singuri cu vietile noastre… dar trece… deja se simte primavara… poate nu in aer… dar in suflete si in sclipirea ochilor cand privim calendarul… cand vedem inimi mari rosii tronand in vitrine in asteptarea zilei indragostitilor… cand auzim intrebarea fireasca despre Paste si unde il vom petrece…

Iarna asta a fost rea cu mine…
Pe mine “ceva-ul” m-a scos din starea de iarna… si acum imi dau seama cate sertare erau incuiate si cate dorinte si senzatii tinute ascunse… pentru ca toate m-au navalit … si mi-e dor de soarele de primavara… de zambetul oamenilor… de un gratar la padure… de verde, da, mi-e dor de verde… de lacramioare (le iubesc)… de frezii (si pe ele)… de vacanta… de o carte citita pe fotoliu in curte… de randunelele de pe cablul tv… de-un caine lup tolanit la picioarele mele … de pisoii nascuti in martie… de geamuri larg deschise sa se aeriseasca in camere… de mirosul proaspat de pamant ud, gustul de salata verde si imaginea plina de flori albe in copaci, in caldarile florareselor sau in cosuletele tiganilor… toate ale primaverii…
Si acum realizez cate dorinte imi voi satisface odata cu plecarea iernii.. cred ca iarna asta a fost cam rea cu mine…
Mai demult Angela spunea: caderi necesare…

“Există căderi necesare. Aşa cum există şi adversari necesari şi greşeli necesare. Altfel, cum am şti cât de mult valorează o reuşită, cum am putea măsura distanţa dintre noi şi trecutele noastre fragmente de viaţă, dintre eul de ieri şi cel de azi? Prietenii ni-i facem singuri şi uneori ni-i gonim singuri. Cu sau fără intenţie, realizând sau nu cât pierdem de fiecare dată. Se-ntâmplă şi să greşim de două ori la fel. Se-ntâmplă şi să ne ia prin surprindere unele renunţări. Şi, mai ales, se-ntâmplă adesea ca eşecurile să se suprapună, punându-ne la încercare puterea de a încasa lovituri. Lovituri care pot năuci. Întotdeauna apare însă şi ceva-ul care te ajută să uiţi, să treci mai departe, să depăşeşti momentul şi, în final, să-ţi vindece toate rănile. Cu ce preţ? Asta e numai treaba ta.”

La multi ani!

Farmecul zilelor de sarbatori aduna-n el bune si rele. Tot ce-ai trait, simtit, vazut si facut intr-un an se-ngramadeste parca amestecat in cateva zile. Suparati sau fericiti in acest sfarsit de an, singuri sau inconjurati de prieteni, indragostiti, iubind sau poate dezamagiti, sarbatorile vin pentru toata lumea la fel. Diferenta e cum le accepta fiecare. Acum planurile si visele noastre rostite in abur de ger se incheie cu “de la anu’”. “de luni” sau de la intai” s-au pierdut pentru ca acum se pune un mai mare punct in socotelile fiecaruia.
Hai sa rupem calendarul de pe perete si sa-l inlocuim! Hai sa aruncam agenda veche si mazgalita! Hai sa ascultam fredonand un colind! Hai sa uitam trecutul si sa lasam inima sa bata cum vrea ea!
Cineva chiar m-a intrebat de ce zambesc privind in gol… ma gandeam de cate ori voi gresi data scriind 2007 in loc de 2008… ca ma bucur ca anul acesta care vine ziua mea cade sambata… si ca am vazut filme in care in 2008 toti eram roboti.
Eu mi-am facut pentru 2008 cele mai multe proiecte si planuri decat pentru oricare alt an
din viata mea. Am fost indrazneata pentru ca asta poate insemna tot atatea dezamagiri…dar la astea va trebui sa ma gandesc abia anul viitor la sfarsit. Inchei cu Angela:
“E mult? E puţin? Să ai felia ta de viaţă, cu care ştii că poţi face nimic mai mult decât atât cât eşti în stare şi nimic mai puţin decât atât cât ai meritat. Sărbătorile ne fac să trăim mai intens, să alergăm, să ne agităm, să simţim cât am câştigat sau cât am fi putut pierde.”
La multi ani!

Cuburile Angelei…

Fiecare Cub de Aer al Angelei a fost mai apoi al meu si nu numai…
…le-am devorat… le-am simtit…i-am multumit…
Astazi… pentru mine… Gustul înfrângerii…

Exerciţiul renunţării. Indiferent în ce măsură ne convine sau nu. Indiferent cât de uşor sau cât
de greu acceptăm ideea. Şi indiferent cât de mult sau cât de puţin pierdem renunţând. Gustul înfrângerii e acelaşi, mereu. Când totul merge bine, ceva e suspect. Când lucrurile ne par favorabile, e bine să nu uităm reversul oricărei medalii. Exerciţiul renunţării. Una dintre
condiţiile maturizării. O experienţă care, oricând ţi-ar fi dat să o treci, devreme sau foarte
târziu, doare. Ca un prag prea înalt, incomod şi neplăcut. Chiar şi după ce l-ai trecut, când greul rămâne, teoretic, în urmă, amintirea durerii te urmăreşte. Orice renunţare are dramul ei de nedreptate.