Am obosit. Mi-am consumat toata rezerva de energie pe care primavara de abia mi-o umpluse binevoitoare. Am obosit. De praf si vorbe rele. De barfa si de praf. De dor si lipsa-ndelungata. De munca fizica pana la epuizare. De praf si neobisnuinta. De intrebari si dor de pisica. De astenie si dor de mare. De neputinta si de bani. De dor de mine cum eram.
Dar soarele nu-mi lasa zambetul sa plece. Stau aplecata, ma sprijin de genunchi cu palmele murdare, am capul plecat si ochii in jos dar zimbetul pe buze sfideaza umbra.
Daca as privi-o pe Angela in ochi mi-ar spune:

“Încercând să îţi dai singur răspunsuri. Să judeci normal într-o lume despre care ştii atât cât ţi se cuvine. Atât cât ai avut curajul să cauţi. Să afli. Dacă te dor urechile, te refugiezi în liniştea din tine. Fără să te ascunzi. Atât cât să ţi se facă dor. De sunete. Dacă oboseşti, e suficient să ştii că sunt alţii cu adevărat trişti, pentru a descoperi că încă mai ai resurse. Că poţi trece şi peste asta. Şi că nici măcar nu este atât de greu cum ai fi crezut. Dacă simţi că prea multe şi prea grele s-au adunat, nu trebuie nici măcar să te străduieşti să uiţi. Oricum, cu timpul, uiţi. Important este să ai întotdeauna ceva de iubit. Pentru a-ţi aminti, în fiecare clipă, că merită.”