M-ai convins calm şi sigur că mă voi vindeca de tine precum m-am şi imbolnavit. Brusc. Repede. M-ai făcut să cred că viaţa mea trăită în acelaşi ritm, în aceleaşi repetate alternări de spaţii şi printre aceiaşi oameni va continua să-şi nege dorinţa de evadare. M-ai amăgit că nevoia de tine e doar iluzie şi fum. Mi-ai promis că vei simţi dacă vreodată se va transforma în realitate cruntă şi pregnantă. Mi-ai dăruit atingeri şi fiori pentru restul vieţii mele fără tine, declaraţii şi iubire respirată pentru reper şi ţeluri mai înalte poate, zâmbet şi sacrificiu pentru a nu uita vreodată că merit şi ce merit şi lecţii de viaţă şi valori pentru a putea simţii şi ştii mai multe şi mai bine decât oricine despre nevoia de dragoste.
Ceea ce numeam vindecare era răbdare. Ceea ce credeam că e putere era amăgire. Ceea ce credeam că e amintire era dor nebun.
Cuvintele Angelei de-atâtea ori potrivite mie. Sfidând aşteptarea.
Sărbătoarea din noi. Care nu ţine cont de datele oficiale. Când sufletul tău se topeşte de bucuria revederii acelui suflet drag. Când secunde, minute şi ore, puse cap la cap, respiri doar prin celălalt. Sfidezi aşteptarea, înfrunţi distanţa.
Trăieşti doar pentru următoarea revedere. Toate îţi par atunci încărcate de semnificaţii. Culorile au farmec, cuvintele ai vrea să le poţi ţine minte pe toate.
Sunt lucruri pe care numai iubind le conştientizezi, aşa cum sunt şi lucruri pe care tot iubind le poţi ignoră cel mai bine. Primele ţin de tine şi de el.
Celelalte ţin de ceilalţi şi au atât de mică importanţă.
dar ai ramas cu ceva….
Mă’ tu iubeşti!:)
Well, Liz is all about love…
Claudiu, zambet… intotdeauna ramai cu ceva…mai mult, mai putin, tot…
Innuenda, a sunat asa… gottcha! … tot timpul iubesc… I’m all about love… hihi…