It is double pleasure to deceive the deceiver

Serile mele sunt perfecte pentru că așa le fac eu. Nu-s date de la vreun dumnezo sau dintr-un noroc chior. Nici prietenii nu-mi cad din cer. Nici salariul nu mi-l dă nimeni degeaba.
O seară perfectă poate să-ți facă inima să bată mai tare de la un o cană imensă, plină cu ceai negru, aromat cu bergamotă (și încă niște fructe a căror denumire n-o înțeleg în germană) și îndulcit cu miere cu propolis dintr-un borcan homemade de domnul tătic. Ceaiul negru parfumat și amestecat cu gustul tare de la tinctura de propolis cu muult alcool e în top 5 la mine (după 4 tipuri de cafea). O seară perfectă e una în care mă foiesc prin casă doar să apăs pufurile de parfumat aerul sau să te mușc de umăr pentru că dormi neglijent dezvelit. În serile astea îmi ies toate modelele din ață pe care le încerc, filmul are final fericit și mă lasă cu zâmbet cretin, prietenii mă sună doar pentru că, și toate planurile din lume par realizabile.

—-
Nu-s răzbunătoare și nici nu-mi place să mă pierd în explicații că de ce nu te mai vreau lângă mine. Alea se dau când vreau să rezolv ceva. Aștept să-ți arate timpul de ce nu. Mna, dar când se-ntâmplă să se-arate/demonstreze/verifice, după un timp, de ce, apăi mă bucur cu sclipiri răutăcioase și cu dansul învingătorului. Știu că nu-i frumos, dar, mna…
Oamenii nu prea au plecat de lângă mine. Am plecat eu de lângă unii. Și pe alții nu i-am primit lângă mine. Restul de oameni au rămas, din antichitate și până acuma, lipiți. Când nu rămâne nimeni lângă tine, când toți vin atrași de o sclipire și pleacă goniți de-un iz nasol, e cazul să îți pui o întrebare. Sunt care nu-și pun întrebarea asta. Băi, eu de ce n-am prieteni vechi? Măcar o bere la două luni sau, indiferent de traseul ales în viață, să te mai vezi și strângi în brațe la un botez cu oamenii cu care stârneai frunzele, toamna, în parcuri.


Cu toată primăvara de azi, preferam să mă plimb cu Herr prin ninsoare până la primărie, pe străzile unde oamenii poartă umbrele când ninge așa tare.


Cică, chiar dacă sunteți căsătoriți virtual, puteți divorța în realitate.

Sunt atât de proastă încât chiar dacă nu te plac, dacă îmi ceri direct, îți dau. Și repet greșeala zâmbind ca apoi să-mi dau palme singură că ce proastă sunt. Dar dacă încerci să obții ceva de la mine, manipulând/mințind, nu cerând direct, chiar dacă te plac, nu-ți dau. Pe sistemul: te cred că și eu știu să mint.


Am în plan de trei ani dacă nu mai bine, să îmi apropii un om (un anume om) de pe planeta asta, din țara asta, din orașul ăsta chiar, dacă nu cumva chiar din cartierul vecin. N-am efectiv în plan că nu fac nimic ca să. Am mai mult o dorință inexplicabilă. Inexplicabilă pentru că n-aș putea spune că admir ceva anume la om sau că butterflies sau că tremur când soarta ne pune față în față. Mnuu, mnieee, ntz. Doar o puternică siguranță că ne-am înțelege perfect. V-am mai zis că timpul lucrează în favoarea mea. Pe lângă faptul că mă fac din ce în ce mai frumoasă pe zi ce trece, tot timpul o să-mi aducă oamenii ăștia aproape de suflet. Am o relație specială cu timpul. Toate vrăjitoarele au.

Sunt momente când în unele relații trebuie să te oprești și să faci o balanță. Logic, nevoia asta nu-i decât când merge ceva rău. Pentru că dacă totul e bine nu prea îți trebuie calcule matematice care să dea cu =.


Da, azi sunt sclifosită și cu o listă de priorități nou nouță. Din când în când mut mobila prin casă, schimb locul fotoliilor și înnoiesc lista de priorități. Pentru și întru liniștea mea sufletească și numai după brainstormig cu Pespi și Zombi, unii nu mai sunt pe listă. Spre marea lor uimire și întru coacerea planurilor lor de răzbunare viitoare și ajutând bârfa negativă la adresa mea ce va urma acestei decizii.

Oamenii care îmi parazitează canapelele își încredințează prea lejer parolele. Și gândurile ascunse. Mie, ce-i drept. Dar, totuși! Toți.


Zile mai groaznice ca zilele astea la muncă n-au fost în veci. Stres, telefoane, stare încordată și câte trei ture de cafea. Am nevoie de concediu.

Urăsc secretele, discuțiile evitate, șoșotelile separate și încordările nerezolvate. De aia.

—-

 La câte lucruri grave se întâmplă în jurul meu sau oamenilor ca mine, nu consider important să stau să coc un plan prin care să te fac să let go ușor și insesizabil până la de tot. E un “nu-mi pasă”. Nu mi-a păsat niciodată foarte mult doar că era o vreme când mi-ar fi plăcut să-mi pese.

Ignore all the above and kiss me.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

19 − 12 =