Sunt în momentul cel mai propice din viața mea în a adopta o cauză revoluționară. Eu nu-l simt așa. Toată lumea din jurul meu însă da. Și mi-a luat puțin să-mi dau seama tonul din discuțiile despre proteste, cu mine. Acum înțeleg de ce duminică dupamiaza, din senin, m-a sunat mama, inocentă, să mă întrebe ce fac. Așa sună ea o dată la două săptămâni. Să vadă ce fac. Sau să mă ia ironic cu: sunt bine, mamă, dacă vroiai să știi ce fac… te-am sunat să-ți zic că sunt bine, tata e bine, bunica e la piață și pisicile dorm… De obicei mă sună dimineața. Prea dimineață. Sâmbătă o vizitasem eu din senin (eram in zonă). Duminică părea așa oarecum intenționat veselă și nu a liniștit-o răspunsul meu: în oraș. Fiind la masă cu mai mulți prieteni, n-am întârziat asupra sentimentului bizar dat de telefon. Cum nu mă uit la televizor nu prea știu ce gen de informație ajunge la mama. Acum realizez că era îngrijorată de o bănuială. Și cam toată lumea din jurul meu are bănuiala asta. Care se cam contrazice cu lehamitea mea.

Oare ar trebui să fac ceva și eu încă nu-mi dau seama?

Când s-a transformat blogul meu din bucăți de pasiune în bucăți de realitate televizată? Nu le mai simt/trăiesc sau mă autocenzurez? Ce-i mai grav?

Am visat un vis serios despre un survival bag și-un drum spre tine, despre o libertate forțată și nedorită și despre alta pentru care trebuie să lupți și să consumi doze de curaj regenerat. Și cum ne luptam cu o armată de femei comuniste în port și privire dar mai ales în semnificația visului. Și cum tu erai încruntat și serios și eu zâmbeam puțin prea sigură pe puterile mele. De unde ai dedus tu că am puteri supranaturale.
Dimineață nu mă gândeam decât să nu cumva să am ghinionul să am vreo superputere nefolositoare dar care sună genial cum are Kelly în seria 3 din Misfits: “complete knowledge of rocket science”.

Eu aș repara sonerii. Fiecare bloc are cel puțin o sonerie stricată și al cărei sunet nu s-a mai auzit de prea mult timp.