Nu-i despre incidentele din stradă articolul. Sau poate e.
N-am auzit pe nimeni să se ducă la protest convins că are un cuvânt de spus sau că vrea să facă lumea mai frumoasă. De fapt nu știau nici ce protest e. ‘E cu SMURD și cu m*** Băsescu!’ E cu spart vitrine și dat cu bordurile în jandarmerie.
Habar n-am ce se întâmplă efectiv în țară. La mine ajung doar zvonuri. Și-un filmuleț ce l-am văzut la bloggerii ăia grei. Artistic filmulețul. Mi-au dat lacrimile. Îs eu plângăcioasă, nu că mă identificam cu ceva din el.

La revoluția din ’89 eram la București. Aveam 9 ani și înțelegeam doar parțial ce se întâmplă. Țin perfect minte zilele alea, emisiunile de la televizor, elicopterul cu care a fugit Ceaușescu, zgomotul focurilor de armă. Mătușa mea ne-a plimbat mult prin oraș zilele alea. Pe mine și pe sora mea. Mama suna continuu să afle dacă suntem bine. Eu culegeam manifeste de pe jos și mă uităm la doi oameni într-o vitrină de librărie cum rupeau prima pagină a fiecărei cărți și-i dădeau foc. Țin minte tancuri, grupuri de oameni zâmbitori și steaguri găurite. Eu nu țin minte oameni morți, sânge sau lupte de stradă. E bine totuși că aveam doar nouă ani. După ce s-au liniștit apele cât de cât și l-au și împușcat, mă plimbam prin București seara târziu cu mătușa mea și am rămas uimită de lumânările aprinse, urmele de gloanțe și florile puse în locurile unde oameni au murit. Trist și frumos. Habar n-am. Așa am simțit eu.

Îmi place cum am trăit revoluția aia și ce îmi amintesc eu din ea. Și plimbarea de dinainte de Crăciun pe la clădirea televiziunii, și casa lipită de a noastră care era a fratelui lui Ceaușescu, și armata e cu noi, și discursul lui Iliescu. Eh. Iar îmi amintesc că am prieteni care s-au născut după revoluția din ’89 și de fiecare dată când conștientizez asta mă sperii.
Ies în stradă pentru ceva în care cred cu tărie sau în care m-a făcut cineva să cred. Subiectul ăsta a ajuns târziu la mine. Deci îs bine mersi la cald. Citesc postările mele din ianuarie 2009 și deși nimic nu s-a schimbat, totul s-a schimbat.

La mitinguri și proteste am participat și eu. Cele studențești erau cele mai înfierbântate. Dar ne ceream niște drepturi și dacă mă oprea cineva pe stradă puteam să-i explic în 10 cuvinte sau în discurs de jumate de oră de ce sunt în stradă și de ce cred că mi se cuvine ceea ce cer. Acuma dacă aș ieși și m-ar întreba n-aș putea să explic. Vreau bani? Îs supărată pe CHF(francul elvețian)? Nu-mi ajunge salariul? Mă doare o măsea? Nu-mi ajung banii de RHCP? Cred că nu mă mai iubește și am ieșit în stradă! M-am îndrăgostit și vreau să-mi exersez curajul într-o luptă de stradă și-apoi în dragoste! Am așa multe nemulțumiri încât n-aș putea face o selecție cât de cât importantă să pot să o strig într-un slogan cu rimă.

Aștept cuminte următoarele alegeri. Să nu mă duc. Să mă arate lumea cu degetul că din cauza mea nu se poate înfăptui schimbarea. Să fiu persecutată de sistem că nu o să am abțibilduri pătrate cu votat pe spatele CI-ului. Și să plec din țară într-un loc cald unde o să scriu despre viața din România(not).
Ah ce mi-e dor de o postare de dragoste. Hai, fă-mă să-ți dedic ceva siropos! Mă distrage revoluția.