Şi m-am retras timid, forţat dar dorit.. în mine. Eu cu mine. Întotdeauna o asemenea perioadă nu are decât rezultate bune şi frumoase. Cred că întotdeauna duce la evoluţie. În diferite sensuri şi direcţii. Şi m-am dat câţiva paşi înapoi, poate nu atât de evident pentru toată lumea. A sosit momentul potrivit să spun gata. Deocamdată atât. Vreau spaţiul meu protector. Vreau o pătură caldă şi pufoasă sub care să mă ascund. Niciodată lumină puternică dar întotdeauna lumină. O cană mare de lapte cald cu cacao. Muzica mea. Şi da, canapeaua roşie există. Şi nu mi s-a părut niciodată atât de primitoare ca acum. Şi mai există şi dorul de pisică. Care iarna asta îşi va reluă locul ei cald, torcând alintat şi liniştitor numai pentru mine.
Poate simt nevoia de vindecare. Un prieten a numit-o frământare. M-am eschivat şi am negat într-un fel. Unele slăbiciuni le ţin bine ascunse la fel cum pe altele le recunosc exagerat de des şi nepotrivit. Ştiu totuşi că băile săptămânale de oameni mulţi şi agitaţie îmi fac bine atâta timp cât sunt aşa cum le vreau. Şi colţul meu din care privesc şi analizez să fie bine ales. Mă plimb mai des ca înainte. Zâmbesc gândurilor mele. Cred că visez. Şi am cui mulţumi că mi-a amintit cum se face. Telepatic. Sau empatic. Şi ştiu că vor fi acuze ironice ce vor privi a mea retragere drept strategie şi poate chiar va funcţiona strategic. Degeaba aş spune că-i neintenţionată şi doar dorită pentru suflet. Egoismul simbolic şi cu nuanţă sentimentală se spune că reduce vizibil complexe şi consolidează încrederea în sine. Vom vedea. Poate mi se vor calma şi excesele de răutate asupra oamenilor ce mi se par stupizi, superficiali, neoriginali, egocentrici şi cu tendinţe de paranoia. Am fost rea numai scriind fraza asta. Va urma o perioadă de impunere lentă a echilibrului, de introspecţie şi evaluare proprie, de (planuri) vise conştiente, plăceri mici şi bucurii mărunte.
Mi-e dor să mă bucur de o dupamiaza numai a mea cântând afoana muzică veche şi dansând nebună până cad epuizată pe aceeaşi canapea, de un film pe un post românesc la care să mă uimească reclamele dese şi amuzante, de stresul de a te da cu ojă neagră pe unghiile mâinii drepte în timp ce a ta pisică încearcă să se alinte la tine în braţe, de ordine familiară şi dezordine şi mai şi, de păr nepieptanat, pulovere groase şi călduroase şi şosete de lâna cu renul moşului pe ele, de-o zi întreagă în pijamale şi ronţăind pesmet.
Poate sunt doar obosită şi sătulă de oameni ce par a nu mă înţelege. Poate avea dreptate şi mă frământ având sau ne-având legătură cu el. Poate doar îmi place ideea că cineva m-ar putea face să mă frământ. Cum lui i-ar plăcea ideea că mă poate face pe mine să mă frământ. Nu, e doar un joc ciudat de cuvinte. Şi plăcut. Sigur voi lua cu mine în această vacanţă a simţurilor mele câteva senzaţii ce în continuare susţin mincinos că nu-mi sunt indispensabile.
Îmi trebuie clar o agendă. Visând încet cu ochii deschişi la activităţi paşnice cum ar fi întocmitul de liste gen wishlist/ to do list/ten things to do before next summer(weird, I know!) mi-am dat seama că al meu carneţel slash notes mic şi colorat e deja plin cu recomandări muzicale, versuri şi idei ce-mi vin în momente când laptopul e inaccesibil. Îmi trebuie clar o noua agendă.
Am primit o vrăjitoare călăre pe trei dovleci galbeni, privind în ochi o mică fantomă drăgălaşa şi având un liliac plutitor în jurul măturii parcată frumos în stânga ei. Deja mi-e dragă. Un alt cadou stă nedesfăcut. Pentru că e nedăruit. Poate încă nu e timpul să mă despart de el. De cadou. Ştiu că se vor găsi dacă sunt meniţi împreună. El şi cadoul. Nu-mi fac griji.
Am primit şi o melodie în acelaşi spirit. E noua mea obsesie. Şi se asortează cu pătura pufoasă, zâmbetul meu alintat şi o clipoceală de gene.

I’ll put a spell on you,
You’ll fall asleep and I’ll put a spell on you.
And when I wake you,
I’ll be the first thing you see … and you’ll realise…