Fericirea, liniștea sau măcar starea zen, echilibrul și poate iubirea exprimate sau subînțelese în mine sunt plăcute. Atrag. Apoi complimentate. Apoi dorite gen absorbite (imposibru!). Apoi criticate și condamnate gen neinteresate. Zâmbesc. Ce știu ei? Ai încercat și nu ai reușit? Ai căutat echilibrul, liniștea și dragostea? Ai iubit și dăruit? Te-ai gândit unde vrei să ajungi și ai pornit într-acolo? Heh. Eu depresivă am fost și-o să mai fiu. Dar ce rost are să vă dau stări negre de cearcăne și nostalgii umbrite. Să va bag în insomniile mele gri și-n disperarea că-mi pierd oamenii dragi? N-am de ce. Disperările și depresiile mele dor și-atât. Nu-s cu nici-o concluzie drastică, sinucigașă sau cea mai neagră. Toate-s push-uri de putere, schimbare și ambiție.
Îmi pare rău că tu sau tu sau tu nu știți măcar ce vreți, nu o să vă recunoașteți în veci direcția greșită și vă înșirați degeaba pe liste scrise mărunt lucrurile care vă plac. Nu-i vina mea că-ți trece timpul fără nici o bifă pe lista dorințelor. Nu-i vina mea că eu fac, merg înspre, dau și primesc ce-mi doresc și tu, sau tu sau tu sau câți sunteți, nu primiți. Poate săriți pași obligatorii, poate doar vă plângeți. Poate mergeți într-o direcție total aiurea dorindu-vă de fapt ce primesc eu pe direcția mea urmată.
Nu mi-au venit ușor. Și nici toți dintrodată. Sau toate. Prietenii, lucrurile bune, ideile, plăcerile și iubirile. Dar am știut că vin, nu le-am căutat ci doar am trăit știind că o să le am. Și-acum le apreciez pe fiecare în parte. Câteodată cu teama că nu e deajuns. Câteodată cu disperarea de a salva pe unul sau pe altul. Câteodată cu indragosteala cretină în care îți uiți cuvintele. Câteodată cu rușinea unei dezamăgiri ce vrei să o răscumperi. Dar cu încrederea în mine și-n ce vreau.
Îmi pare rău că te-ai plafonat și pierdut. Că ai urmat un drum ce te-a îmbătrânit instant. Îmi pare rău că ți-ai negat instinctul și impulsurile de senzații și ți-ai legat la gură sufletul să tacă și ai plecat să cucerești o viață fadă.
Câți dintre cei al căror exemplu îl urmezi au cucerit lumea?
Câți dintre cei ca mine? De-aici îmi vine încrederea. De-aici zenul și serenul.
De ce eu pot să am tot ce ai tu dar pot s-aleg să nu. De ce nu poți să ai tot ce am eu deși alegi să ai? De ce din poziția mea nimic nu exclude altceva.
Și eu obosesc. Și eu mă opresc, mă ascund, nu scriu și nu răspund la telefon, nu stau pe chat și nu vreau să văd pe nimeni. Sunt stări ce-mi trec. Și-aștept să-mi treacă dând obsesiv cu fruntea de birou, să-mi pot continua drumul și relua plăcerile.
Dacă nu ai prieteni, nu ți i-ai făcut sau păstrat. Dacă nu ești fericit/ă e pentru că nu încerci. Dacă nu ești împlinit/ă poate nici măcar nu știi ce te împlinește.
Și da, am pierdut oameni. Am fost înșelată. Am fost mințită. Mi-am ratat planuri din cauza încrederii în oameni. Mi-am încetinit altele. Nu m-am plâns niciodată că de ce n-am. Am întrebat, în schimb, de ce? Și am primit sau nu răspuns. L-am luat, l-am folosit și am plecat mai departe.
Oameni de care să mă îndrăgostesc îmi apar în cale tocmai pentru că merg continuu. Oameni care mă provoacă sau răscolesc mai rar dar apar și ei. Oameni de care să mă minunez, apar când nu mă aștept. Probabil pentru că merg în direcția aleasă și de ei. Oamenii frumoși, speciali există. Eu îi cunosc.
Eh. Nimicul meu, câteodată zen, câteodată frustrat și rar critic și doar atunci când insistă ceva să-mi perturbe liniștea, e clișeu. Fericirea și împlinirea mea, în schimb, sunt rare. Și nu, n-am superputeri și nu fac nimic extraordinar ca și activități zilnice. Doar îmi păstrez energia pentru a iubi extraordinar.
V-am mai zis. Love is enough! De-acolo începe să te analizezi și de-acolo o să descoperi cel mai repede problema. Că îi de stare, de viață în ansamblu, de sănătate sau de motivație, de-acolo îi.
Am recitit postarea și nu mi-a plăcut că n-are starea ce credeam că o exprim. Și poate romanțez eu totul. Mai clar, un om de 30 de ani poate face absolut tot ce își dorește. Muncește cât să-și permit concerte și concedii, crește pisici sau câini și ascultă rock tare, planifica aventuri și iubește în mailuri, o privire sau în așternuturi, vede filme și bea alcool, merge pe bicicletă prin munți sau la volan prin Europa. Se distrează, ajută, dăruiește și face colecții. Citește, face poze proaste(superbe) și dreamcatchere. Nu există lucru ce știu că îmi face plăcere ce eu nici să nu-ncerc să-l fac. Nu-mi pasă câți mă cred sau nu sau câți mă condamnă din invidie. Așa cred că trebuie să fie orice om de 30. Nu mai ai de învățat, ți-ai stabilizat jobul și venitul, știi ce vrei și ce poți. Ai ales să ai copii, nu te plânge apoi că ți-e greu. Ai ales să nu ai, nu-i arăta cu degetul pe cei care au și îi cresc frumos.
Nu țin discursuri motivaționale pentru voi pentru că nu-mi pasă foarte tare dacă vă veți trăi viața fără să iubiți nebun, fără să știți ce-nseamna o senzație, o plăcere sau un orgasm. Nu mă afectează dacă vă irosiți nefăcând nimic sau îmbătrânind înainte de vreme. Îmi pasă dacă vă plângeți mie că de ce nu le aveți și tonul să insinueze că mie îmi vin toate de la sine.
Toti suntem responsabili de cursul vietii noastre. Noi ne alegem fericirea, sau tristetea, multumirea sau vesnica nemultumire, noi alegem pentru noi, sa luptam , sa plangem pe margine, si noi suntem singurii vinovati pentru orice ar mai veni in cale…
Acum ceva timp, cuprinsa de o depresie cum nu mai incercasem, m-am simtit mica si nefolositoare, ratata si trista. A fost o stare noua, pentru caracterul meu in principiu pozitiv. Caderi de entuziasm mai avusem, bineinteles, dar niciodata cat sa imi pun probleme privind scopul meu in viata.
Si totusi, asa o experienta ciudata m-a ajutat sa inteleg anumite lucruri. Pe care ti le povestesc, poate te ajuta si pe tine:
– cand un om, din varii motive, este nefericit/nemultumit etc, prietenii adevarati il intreaba de ce, si apoi il trateaza ca in mod normal.
– cand un om fericit si fara tact se impune in fata unuia nefericit, pe ideea, uita-te la mine, totul e minunat la mine, eu sunt minunat, tre’ sa fii si tu ca mine, ia aminte la mine, ca viata mea e frumoasa si eu sunt puternic si mi-o fac asa cum vreau eu, persoana nefericita va fi indignata si incoltita de atata forced display of happiness. Chiar daca e unul din oamenii aia rari care inteleg ca viata e cum si-o face, in orice situatie exista circumstante care obliga un om intr-o directie sau alta. Circumstante pe care omul fericit nu le stie, si/sau nu le intelege.
Intr-o astfel de situatie, omul fericit ar trebui sa fie un prieten adevarat, ca de aia e fericit, si sa sustina fara sa critice sau judece pe cei nefericiti.
Cu rusine spun ca desi am invatat lectia atunci, de la prietena noastra comuna, nu am putut inca sa o aplic pentru ca tendinta mea initiala cand se plange cineva este sa spun sa se ridice de pe fund, si sa faca ceva in privinta asta.
Intelepciunea nu vine neaparat cu varsta, dar in general vine proportional cu inteligenta si experienta… iar eu inca trebuie sa mai lucrez la ambele :))
Dear green fairy,
Te asigur de aprecierea si respectul meu pentru tot ce banuiesc in tine si nu cunosc inca!
Din experienta mea (!) stiu ca un om fericit nu e fara tact… poate doar accidental… un om fericit nu se impune in fata unui nefericit niciodata… nu o sa tipe nefericitilor uitati-va la mine ce fericit sunt si ce nefericiti sunteti voi… o sa tipe atunci cand nefericiti vor arata cu degetul…
Din experienta mea (!!) stiu ca oamenii care isi tipa fericirea si-si lauda implinirea in fata nefericitilor sau tuturor dirent interesati sau neinteresati deloc de viata lui, sunt, cel mai adesea, cei mai nefericiti si neimpliniti…
Pledoaria mea e pentru cei ce se plang si-atat. Pentru cei ce invinuiesc si-atat.
Pentru cei ce se plang desi au mai mult ca mine. Si pentru cei ce incearca sa-mi spuna ca am sau pot doar dintr-un noroc suprem de la o divinitate in care nu cred. Nu-i asa. Sufar si-am suferit mai mult decat majoritatea care ma invidiaza. Doar ca imi exagerez implinirile si starile de bine. Nu prea ma plang. Nu prea imi blestem soarta. Nu public. Dar depresii publice imi permit cateodata.
Pledoaria mea e pentru oamenii care nu-si dau seama ce au si ce pot. Si aleg sa se planga ca n-au si nu pot.
Si discursurile motivationale (gen ridica-te de pe fund si fa ceva sau gen o sa fie bine, rezista) la mine au functionat doar venite dintr-o singura directie… de la prietena noastra comuna… :) (ca sa vezi ca la noi rolurile au fost invers decat ar banui oricine). Imi plac oamenii care iti explica si dau argumente pentru o viitoare fericire. Nu care compatimesc. Uof. Nu asta vreau sa discute lumea care citeste, ci cat de puternici suntem la varsta asta, cu sanatatea si puterea fizica, cu maximul de informatie, cu maxime ale placerilor cunoscute, cu dorinte clare…
Dear Lizu,
E adevarat, nu ne cunoastem inca, dar imi permit sa imi manifest parerea apropo de ceva ce tu ai facut public. Daca consideri ca ar trebui sa vorbesc doar cand o sa te cunosc, spune-mi :)
Experientele noastre difera :) Ceea ce nu e rau.
Dar din cate am vazut, un om nefericit intotdeauna va crede ca celalalt de langa el are mai mult. Pentru ca celalalt nu e nefericit. E in firea umana. Si atunci, normal ca va arata cu degetu, si va zice, de ce nu pot si eu sa fiu ca tine, sa am asta si asta si asta . Si e firesc. Nu inseamna neaparat invidie si alte cele. Eu imi doresc sa fiu ca unii oameni pe plan profesional. Si le-o zic. Si nu e nimic rau in asta. Cel putin, nu o zic ca si cum ar fi rau, iar cei pe care ii admir recunosc in cuvintele mele apreciere si respect pentru calitatile lor care nu se regasesc in mine.
Daca nuanta e alta (si e foarte posibil), atunci poate ca oamenii respectivi nu ar trebui pastrati pe langa tine. Ca oameni de nimic ce sunt.
Cat despre prietena noastra comuna, aflu acum cu stupoare (sic !) :)) ca foloseste metode care pentru ea nu merg :D
Este un discurs motivational, intradevar :) poate meseria ma face mai atenta la propozitii decat la sensuri, fapt pentru care imi cer scuze :P
tonul meu era moale si cald… cred ca l-ai inteles gresit mai dur…
Nu condamn invidia aia constructiva dar despre invidiosi am mai scris…
Sunt calma si zambitoare mai tot timpul… cand o sa ma cunosti o sa stii sa-mi atribui un ton mult mai cald si sa nu ma mai crezi combativa.
Interesant e ca postarea asta e un draft scris acum cateva luni si trimis doar mail la vremea aceea.
Din acest foarte evident motiv.
Fraza mea introductiva era pura sinceritate fara pic de ironie…
Poi, io nu am crezut ca ai fost ironica, am crezut ca subliniai ceva care avea relevanta in discutie. (?) :D
Asta da postare! Desi spui tu acolo ca nu vrei sa ne spui discursuri motivationale….este unul si chiar destul de ok :)
Bravo!
Teoretic la 30 de ani , ar trebui, dupa legile sociale existente sa faci ce doresti…cu mici exceptii…cati pot?
Poate mai putini decat am vrea noi sa credem , din pacate.
exact… nu realizam cat de puternici suntem… ne place doar sa ne plangem sau sa invidiem puterea constientizata a altora…
Heh.
Multumesc, Bi!
Dear green fairy,
de obicei frazele introductive nu au relevanta in discutie ci doar in relatie. Dar e posibil sa fi inteles eu gresit. Nunatele sunt asa de usor de confundat… :) Mi s-a parut ca in loc de salutul meu destul de cald ai luat un fel de avertizare ca sa nu-ti exprimi opinia sau ceva… :)
Aşa mă simt de împăcată… Deci nu sunt singură pe lume!
Oamenii de 30 de ani pot face orice :) Si oamenii de 30 si ..de ani pot face orice:) Conteaza doar sa vrei:)
The most complicated task today is finding a way to live a simple life – My Coffee Cups—…
Îmi pasă dacă vă plângeți mie că de ce nu le aveți și tonul să insinueze că mie îmi vin toate de la sine….
oamenii de 30 de ani vor sa faca ce pot
asa este, si oamenii de 20 de ani fac ce vor cand pot
nu chiar, oamenii de 20 de ani se duc la facultate sau la furat in italia
Astia is romanii de 20. Te certi singur? Cu ecou? :) Go on…
Să ne anunți și pe noi când o să călătorești în spațiul cosmic că doar oamenii de 30 de ani pot face orice.
trebuie sa si vreau! Sa va anunt, adica. :)