Întotdeauna exagerez părțile frumoase ale vieții. Întotdeauna exagerez dragostea. Puțini oameni mă surprind. Și-atunci când o fac, îmi dau vise colorate și dimineți buimace, cafele prelungind senzația din vis și ‘what if-uri’ îndrăznețe.

Îmi măsor timpul în senzații. Îmi măsor timpul în momente în care am zis tare sau în gând ‘te iubesc’. Nu ca declarație de forever ci ca senzația care îți taie respirația. Când apare la ușă cu un buchet imens de vâsc și-o pungă de semințe, mirosind a aer rece și-a parfum fresh. Îl strângi în brațe și simți că aia e senzația de ‘te iubesc’. Când îți zâmbește alintată și-n loc să te strângă în brațe în încăperea plină de oameni te trage de-o mână afară zicând ‘hai să ne aranjăm părul…’. O strângi în brațe și știi că aia e senzația de ‘te iubesc’. Îți amintești doi ani mai târziu exact senzația aia când stă lungită pe canapeaua ta și-ți spune: ‘la tine e cel mai bine’. Când într-o iarnă cu zăpadă mare îți suflă în mănuși să le încălzească înainte să ți le așeze pe mâini îți vine să-i zici ‘te iubesc’ pentru asta. Când într-o iarnă fără zăpadă îți trimite cel mai frumos cadou la care nici nu sperai și-ți taie răsuflarea la un metru de ghișeul coletăriei mângâind hârtia ruptă de nerăbdare îți vine să-i spui ‘te iubesc’ pentru asta. Când după o lună de nevorbit și tăcere o strângi în brațe în fața sălii de examen și-o simți cum tremură în rochița ei alb cu negru e clar senzația șoptită de ‘te iubesc’. Când îți zâmbește puțin altfel ție și-i singurul ce a înțeles ce-ai zis îți vine să-i mărturisești că-n visul de azi noapte îl iubeai.
Nu vreau să cred că e o declarație ce vine cu nu știu câte responsabilități, că ‘te iubesc’ înseamnă că voi fi veșnic aici lângă tine sau că de-a pururea doar tu îmi meriți sentimentul ci-nseamnă maximul de senzație în momentul ăla, înseamnă momentul de respirație oprită, de fără aer și de ochi în lacrimi, de om cu care-mparți o clipă perfectă, de om cu care te-ai întâlnit pe-aceeași undă, acolo, de ‘chimie’ exersată și transformată în senzație, de amintire perfectă de trecut la lista ‘te iubesc-urilor’. Te iubesc se spune țipat în timp ce-l zgâlțâi ținându-l de umeri să-ți zâmbească privindu-te în ochi, se spune șuierat în ureche în timp ce îmbrățișezi strâns și lung, se spune cu lacrimi în ochi și respirând greu a plâns sau a râs, se spune încărcat de tăcere și gânduri, de dragoste și teamă, de sentiment efectiv. Nu se spune pentru că e momentul sau a 7-a întâlnire, nu se spune pentru că deja ai încredere, nu se spune pentru că vrei să te promiți sau aștepți ‘și eu-l’ și nu se spune pentru că ai venit acasă de la muncă și așa fac oamenii căsătoriți sau într-o relație lungă. Se spune pentru că momentul ăla de satisfacție maximă îți este dăruit de persoana aia. Și persoana, clipa și amintirea creată, îți merită pe deplin ‘te iubesc-ul’.

Habar n-am cum funcționez și de ce funcționez așa. Habar n-am de ce un om avertizat de mine că atunci când nu-l voi mai iubi sau nu voi mai simți dragoste pentru el, îi voi spune sincer că nu mai simt, e indignat când i-o spun. Nu știu de ce o femeie care limitează felurile în care se lasă iubită e indignată că nu e iubită în toate felurile. Sunt ferm convinsă că modul cum iubesc eu e motivul principal pentru care sunt iubită. Nu știu dacă e rău sau bine.

Sunt nerăbdătoare. Am planuri multe. Mai am așa multe de trăit. Clișee și despărțiri, nopți de plâns și întâlniri ratate, vieți schimbate și regrete de adunat. Și pentru fiecare dintre astea o mulțime de oameni de iubit. O mulțime de nopți de pasiuni turbate și o mulțime de dimineți cu zâmbete cretine, o mulțime de locuri de vizitat ținându-ne de mână și o mulțime de străini de îndrăgostit la prima vedere. Și astea pot să le scriu în timp ce mă lupt cu o migrenă, am unghiile argintii metalizate și o șuviță de păr îmi gâdilă ochiul drept.