Călătorind, eu nu descoper lumea ci mă descopăr pe mine. Și ador să călătoresc. Îmi fac planuri din timp, îmi aleg destinațiile după dorul de a mai merge încă o dată acolo sau după dorința de a le vizita măcar o dată.
Cine mă cunoaște știe că sunt turistul clișeu cu aparatul de gât, paharul de cafea într-o mână și smartphone-ul pe hărți în cealaltă, bălăngănindu-mi rucsacul și minunându-mă de toate locurile ce mi se dezvăluie. Până acum n-am călătorit decât în Europa și oricât de multe orașe am reușit să iau la pas tot mi se pare că n-am văzut destul.
Mă încântă viața modernă, mă încântă oamenii străini, mă încântă lumina orașelor mari, mă încântă diferența de fus orar, zumzetul aeroporturilor, calmul hotelurilor, mirosul dimineților în locuri nemaivăzute, ritmul și viața altfel decât le știu.

Nu mă pot opri din călătorit. Nu cred că o să-mi pot înfrâna vreodată dorința de a vedea cât mai mult din planeta asta. Chiar dacă mă gândesc să fac o călătorie mică de câteva zile sau vreau să lenevesc cel puțin o săptămână pe o plajă străină, mă gândesc din timp la perioadă, buget, destinație, mijloc de transport și bagaj. Și planificarea începe lejer cu doar o idee, câteva clickuri și un calcul. Când rezultatele încântă și toate dau cu plus continui cu planificarea. Se-ntâmplă câteodată să nu-ți iasă bine prima idee conturată și-atunci abandonezi doar planificarea pentru câteva zile dar dorința niciodată. Dacă te loghezi pe un site de travel, booking sau de rezervări bilete pentru avion, îți vine extrem de ușor să-ți faci un calcul destul de rapid și să sincronizezi perioada dorită cu destinația visată și cu mijlocul de transport potrivit.

Eu totul îmi rezerv online. Biletul de avion, camera la hotel sau patul la hostel, abonamentul de transport în comun și chiar și biletele la concerte sau muzee din perioada respectivă. Și urmăresc recomandările și sfaturile oamenilor care deja au vizitat destinația aleasă, citesc recenziile hotelurilor, recomandările de ghid sau tur al orașului, de locuri pe care nu trebuie să le ratez și restaurante pe care trebuie neapărat să le încerc.

Am o listă lungă de orașe ce vreau musai să le vizitez, respir și trăiesc. Un oraș pe care nu l-am văzut niciodată și-mi doresc nespus, e Londra. Cred că e pe lista tuturor de destinații.

Și-ncep planificarea cu un singur click. Hoteluri in Londra. Așa începe următoarea călătorie spre un loc ce îmi va mai dezvălui încă ceva despre mine.

Și după Londra îmi/îți promit Parisul. Și încă o dată Viena. Neapărat, măcar o dată, Amsterdamul. Și-apoi Milano. Și-ncă o dată Londra.

Și-o să-mi planific plecări, bucăți de lume, călătorii și aventuri la fel de multe ca și întoarceri acasă. Și cu fiecare întoarcere voi fi mai bogată cu o nouă poveste despre mine.

‘Coming back to where you started is not the same as never leaving.’

Nu cred că am locuit vreodată într-un loc care să nu-mi placă. Nu-mi amintesc să nu-mi fi plăcut vreodată acasă. Da, cred că mi s-a întâmplat să ajung, în timp, să nu-mi mai placă un loc, o casă, o locuință, un apartament dar doar din cauza oamenilor cu care am trăit în el și-a amintirilor care probabil rămân să bântuie. Dar am avut norocul să  trăiesc ani în case extraordinar de frumoase și care au rămas în mine și-ncerc să le reconstruiesc în fiecare alt loc în care mă mut. Fiecare spațiu locuit un timp de mine a devenit eu.

Ca fiecare dintre noi, după multe locuințe vizitate, cucerite, construite, renovate sau locuite, mi-e ușor să-mi imaginez locuința perfectă pentru mine. Dar îmi și plac casele care mă surprind prin cum sunt construite, amenajate sau decorate. Îmi plac locuințele care păstrează și spun poveștile oamenilor care le-au locuit. Îmi plac locuințele cu poveste.

Casele vechi cu grădină și porți înalte spun povești șoptite și te lasă să-ți imaginezi multe. Casa părinților mei e așa. Are scări interioare de lemn care scârțâie și mansarde extinse dar în care trebuie să te apleci pe alocuri. Are poduri încăpătoare și beciuri cu miros de cărbune de foc. Are balcoane umbrite de viță de vie și acoperișul de tablă bântuit de pisici. Are sobe înalte de teracotă care duduie iarna a lemn ars dar și ferestre imense ce stau deschise spre briza verilor. Are tavane înalte și camere mari dar și cămăruțe mici cu uși duble de lemn. Are curte mică cât să pară neîncăpătoare pentru un câine lup alintat și două pisici prea pufoase dar destul de mare cât să încăpă o umbreluță de soare și un șezlong cu pânză dungată. Numai când locuiești o astfel de casă te poți bucura primăvara de cuiburile de rândunici de sub streașină, în anotimpurile ploioase de ropotul rafalelor pe ferestrele înclinate ale mansardei, în mijlocul verii de crengile cu cireșe coapte ce îți atârnă direct la geam, toamna târziu de strugurii ce-ți atârnă în balcon și iarna de formele țurțurilor amenințători formați pe streșini și fâșâitul avalanșelor de zăpadă de pe acoperișul înclinat.

În casa părinților mei am locuit în mansardă. Și v-am mai povestit că viața mea e plină de mansarde. Mi se potrivesc. Poate așa am crescut boemă sau poate de asta le atrag în viața mea.
Întotdeauna ne dorim un loc al nostru. Pe care să-l numim acasă. Chiar dacă e doar închiriat sau moștenit sau cumpărat de noi când a fost momentul pentru o investiție statornică.

Acum locuiesc la bloc, într-un apartament micuț și oarecum modern, cu uși culisante și silențioase și pereții groși și călduroși. Și binențeles cu o scară mică de lemn ce urcă într-o mansardă cu luminator spre cer și acoperiș roșu și înclinat. E un apartament mic dar intim luminat doar de globuri de hârtie și lampioane. Dar e acasă. Îi lipsește o terasă ca să fie perfect dar are surplus de pisici și e foarte aerisit prin ferestrele ce dau spre Dunăre. Oricât mă simt câteodată depășită de griji, de stres, de oboseală, sau după zile întregi aglomerate de activități epuizante,  acasă mă vindecă.