S-a lăsat liniștea. Liniștea aia racoroasă, cumva la limita dintre confortabilă și deranjantă. E aproape atât de odihnitoare încât obosește.
E gol.
E încă bine. Dar ‘deocamdata’ e atât de sigur și real încât mi-e frică.
—
Fără nici o legătură, cu foarte puţină importanţă şi aproape fără sens. Ziceam acum 3 ani cât de norocoși suntem câteodată când întâlnim unii oameni. Cu legătură, destul de important și cu ceva sens.
—
Sunt pacifistă și m-amuză bârfele luate-n serios. Nu cred niciodată poveștile care încep cu: “mi-a zis o prietenă care are o verișoară care e bună prietenă cu soră prietenei lu’ cutare, care știi doar că nu ar avea de ce să zică ceva neadevărat”.
—
Mi-e dor de alarma vietnamezului. Și de ușa trântită de Noah.
—
Nu mai am răbdare cu oameni dificili ce crează situații complicate și-și afișează intenționat minunata fire/viață/inteligență complexă. Cândva mă provocau, acum mi se par neoriginali (if I may say so). Original e simplu și sincer. Neapărat inteligent. Aproape imposibil inteligent și simplu. :D
Și-acum vorbeam de oamenii noi. Complicații mei vechi rămân forever complicații mei.
—
Cadouri neoferite, stare bolnăvicioasă de epuizare fizică, liniște și gol.

Azi nu puteam să zic mai bine decât Evergreen. Mă pierd de prea mult timp în cuvintele ei. V-o recomand pentru stare, viață, frumusețe și sinceritate. Azi eu am simțit și ea a scris. Ca în așa de alte multe zile.

Aș vrea să mă uit complet pe-o plajă pustie.
Eu i-am obișnuit pe oameni să nu mă ocrotească. Să dea în mine până obosesc. I-am obișnuit să știe că orice ar fi, pot trece peste asta. Că am la mine puteri supranaturale de vindecare. Că pot! Eu i-am obișnuit pe cei de lângă mine să mă uite. Să nu se gândească la ce simt. Dacă lor le e bine, mi-e și mie. Eu i-am obișnuit să fie absenți și prezenți atunci când vor ei, nu când am eu nevoie. Că nevoia se duce cu timpul sau cu berea, depinde. Eu i-am obișnuit să nu mă asculte, ci să se gândească la ei prin mine. Să mă dea deoparte pentru a reflecta în ei înșiși.

Eu am greșit.
…
Ei mă văd cum vor ei și iau din mine ce consideră că li se cuvine, deși eu nu mă cuvin nimănui decât mie. Mie nu-mi plac oamenii orbi, cei care nu pot trece peste propriile limite. Nu-mi plac oamenii captivi în propria condiție.

Visez la ziua-n care o să mă întind pe nisip. Și-o să uit de toți și de toate. La ziua-n care soarele, marea, berea și țigara mă vor acompania în călătoria mea. La ziua în care o să iubesc cu tot sufletul meu și-o să fiu fericită, măcar puțin. La ziua în care n-o să-mi fie frică să mă las ocrotită. La ziua în care cel de lângă mine îmi va anticipa mișcările și mă va iubi pur și simplu. Pentru că exist. Și eu îl voi iubi doar pentru că mi-e.
…
Mi-e dor să fiu iubită. Curat.

www.irule.ro

Încerc într-o disperare cruntă să-mi adun toate bucățile din mine aruncate neglijent la vedere și să construiesc ceva imposibil de înțeles. Să reconstruiesc.
Mi-am împrăștiat misterul cu destăinuiri sincere și necerute și-acum mi-e dor de lucrurile pe care le știam doar eu.
Am reușit să înghesui tot ce era mai frumos la mine, în două genți de real și un rucsac rupt și le-am trimis în orașul meu pe o rută necunoscută. Din neatenție dar și din nedesprindere intenționata mi-am înghițit cheile, în toate cele trei exemplare dar am lăsat ușa deschisă.
Mă cenzurez pentru că știu exact cum mă interpretează oamenii de care îmi pasă prea mult. Scriu puțin obligată de-o responsabilitate ce am crescut-o dintr-o fărâmă în aproape patru sute. Mi-e ciudă când scriu vesel și lumea mă întreabă dacă-s bine. Mi-e ciudă când scriu negru spre ambițios și lumea își oferă ajutorul. E invers cum ar trebui să fie.
Eu sunt invers de cum ar trebui să fiu.
Trebuie să-mi urmez înstinctul. Și trebuie să lupt. Prefer singură. Pentru că victoriile mi le savurez singură. Felicitările, masa și dansul la o locație ce va fi anunțată ulterior.
De mâine.