Nici măcar nu merită să mă agit pe subiecte atât de mici și urâte. Atâta timp cât în lume există sex, cărți, cafea, pisici, tu, muzică și oamenii mei mei. De două ori mei. Toate sub denumirea generică de dragoste la mine.

     Cu variațiunea: lonely doesn’t mean single and happy doesn’t mean in a relationship.

    Aruncăm toate nuanțele la coș. Păstrăm mov, siclam și violet. Și astea doar pe falduri largi de voal la fuste cu volane foșnăitoare sau la rochițe satinate și scurte. Și neapărat pentru pene șic prinse în păr blond sau castaniu închis. Și defilăm zâmbitoare pe covor pufos. Servim tacticos prăjitura Mușuroi de Cârtiță și Albă ca Zăpada cu bezele coapte deasupra și bem vinuri fierte albe sau negre, cu portocale sau fără, cu scorțișoară sau mentă sau ginuri diluate în pahare mari. Probăm tocuri înalte, punem pași mici în picioare îmbrăcate fin de ciorapi cu adeziv și râdem zgomotos la o aplicație Android ce încerca să ne ghicească moodul, pe rând.

    Prietenele mele sunt puternice. Sunt cele mai puternice femei oricât de mici, firave sau finuțe ar părea. Și orice insinuare că nu ar fi, că nu ar putea sau că ar fi orice altceva decât frumoase și puternice e doar o dovadă de invidie.

    Haters make us famous for the lovely parts.

   Cu ele pot umple o mașină și pleca în munți la cules de folclor, cu ele pot spune povești cu fantome în case bântuite, putem visa întinse în soare pe iarba din jurul unui mausoleu, putem vorbi o noapte întreagă despre body stockings, happy end aprobat sau nu la filmele preferate și/sau pisici, putem plănui redecorări de apartamente, planifica alte excursii, juca mim sau wii. Sau putem doar fuma o noapte întreagă amestecând întotdeauna mai mult de trei băuturi.

    Prieteniile nu se țin cu accese de posesivitate și prea multă grijă dar nici nu se strică de la păreri și unghiuri personale. Prieteniile nu se păstrează cu discuții pe mess dar nici nu se strică de la un weekend petrecut separat.

În 2010, în prag de An Nou scriam concluzii și urări. Păstrez urările pentru voi.

“Vă doresc tuturor zile zbuciumate cu sentimente maxime, vă doresc nopţi lipsite de oboseală şi oftat, sfârşit de an zgomotos şi vesel, nebunie şi agitaţie, bătăi de inimă dese şi cascade de râs fericit. Pentru că pe astea ni le amintim. Zilele liniştite şi calme le uităm. Vă doresc oameni noi şi emoţie, lacrimi neastâmpărate şi ţipăt de surpriză, lucruri neaşteptate şi de necrezut, descoperiri, împliniri şi căutări, regăsiri, îmbrăţişări şi joacă. Iubire.
Sunt o persoană destul de morocănoasă uneori, resping, m-ascund şi nu răspund. Dar mă bucur de realizările voastre, de iubirile şi emoţiile voastre, de urările şi cuvintele blânde chiar dacă nu ştiu să răspund la ele.
Cumva mă apăr. Cumva mă protejez. Viaţa mi-a dat situaţii imposibile de suportat şi probabil ăsta e motivul pentru care ştiu să spun lucrurile într-un mod care place şi se lipeşte. N-am cu ce să mă laud, n-am nimic ce poate fi invidiat.
În mijlocul iernii mi-e dor de vară pentru că vara deciziile sunt mai uşoare, declaraţiile mai simţite şi viaţa mai pasională.
Anul 2010 a fost bântuit de regrete. Mi-am văzut regretele plimbându-se pe stradă cu capul în jos şi căştile în urechi, mi-am văzut regretele înjurând, scuipând şi dând cu piciorul la o viaţă bună, mi-am văzut regretele trădând prietenii frumoase sau ştergând cinic sincerităţi împărţite, mi-am văzut regretele bând cafele şi fumând în picioare sprijinite de un bar înalt. În 2010 am plâns mai mult decât credeam că pot plânge, am iubit mai mult decât credeam că pot iubi şi am luat decizii mai grele decât credeam că pot fi nevoită să iau vreodată. Şi în trei zile anul care m-a încercat cel mai mult se va termina.
Voi bea şampania de la miezul nopţii pentru supravieţuitori. Pentru cei pe care 2010 nu a reuşit să-i pună în genunchi. Pentru cei ce nu s-au lăsat doborâţi. Şi care încă au puterea să creadă în 2011.
La mulţi ani, vouă!”

Mie, 2011 mi-a arătat că se poate. Mi-a arătat că oameni frumoși există și iubirea se poate trăi în milioane de feluri reinventate. De la 2012 vreau doar atât cât merit și jumate din binele care îl doresc tuturor. Vreau să zâmbim somnoroși la prima cafea din anul ce vine și să ne gândim la puterea ce o avem să ne îndeplinim toate dorințele.
Vreau în 2012 să învățam să fim fericiți. Sau să ne amintim cum.

La mulți ani, oamenii mei! La mulți ani!

Întotdeauna exagerez părțile frumoase ale vieții. Întotdeauna exagerez dragostea. Puțini oameni mă surprind. Și-atunci când o fac, îmi dau vise colorate și dimineți buimace, cafele prelungind senzația din vis și ‘what if-uri’ îndrăznețe.

Îmi măsor timpul în senzații. Îmi măsor timpul în momente în care am zis tare sau în gând ‘te iubesc’. Nu ca declarație de forever ci ca senzația care îți taie respirația. Când apare la ușă cu un buchet imens de vâsc și-o pungă de semințe, mirosind a aer rece și-a parfum fresh. Îl strângi în brațe și simți că aia e senzația de ‘te iubesc’. Când îți zâmbește alintată și-n loc să te strângă în brațe în încăperea plină de oameni te trage de-o mână afară zicând ‘hai să ne aranjăm părul…’. O strângi în brațe și știi că aia e senzația de ‘te iubesc’. Îți amintești doi ani mai târziu exact senzația aia când stă lungită pe canapeaua ta și-ți spune: ‘la tine e cel mai bine’. Când într-o iarnă cu zăpadă mare îți suflă în mănuși să le încălzească înainte să ți le așeze pe mâini îți vine să-i zici ‘te iubesc’ pentru asta. Când într-o iarnă fără zăpadă îți trimite cel mai frumos cadou la care nici nu sperai și-ți taie răsuflarea la un metru de ghișeul coletăriei mângâind hârtia ruptă de nerăbdare îți vine să-i spui ‘te iubesc’ pentru asta. Când după o lună de nevorbit și tăcere o strângi în brațe în fața sălii de examen și-o simți cum tremură în rochița ei alb cu negru e clar senzația șoptită de ‘te iubesc’. Când îți zâmbește puțin altfel ție și-i singurul ce a înțeles ce-ai zis îți vine să-i mărturisești că-n visul de azi noapte îl iubeai.
Nu vreau să cred că e o declarație ce vine cu nu știu câte responsabilități, că ‘te iubesc’ înseamnă că voi fi veșnic aici lângă tine sau că de-a pururea doar tu îmi meriți sentimentul ci-nseamnă maximul de senzație în momentul ăla, înseamnă momentul de respirație oprită, de fără aer și de ochi în lacrimi, de om cu care-mparți o clipă perfectă, de om cu care te-ai întâlnit pe-aceeași undă, acolo, de ‘chimie’ exersată și transformată în senzație, de amintire perfectă de trecut la lista ‘te iubesc-urilor’. Te iubesc se spune țipat în timp ce-l zgâlțâi ținându-l de umeri să-ți zâmbească privindu-te în ochi, se spune șuierat în ureche în timp ce îmbrățișezi strâns și lung, se spune cu lacrimi în ochi și respirând greu a plâns sau a râs, se spune încărcat de tăcere și gânduri, de dragoste și teamă, de sentiment efectiv. Nu se spune pentru că e momentul sau a 7-a întâlnire, nu se spune pentru că deja ai încredere, nu se spune pentru că vrei să te promiți sau aștepți ‘și eu-l’ și nu se spune pentru că ai venit acasă de la muncă și așa fac oamenii căsătoriți sau într-o relație lungă. Se spune pentru că momentul ăla de satisfacție maximă îți este dăruit de persoana aia. Și persoana, clipa și amintirea creată, îți merită pe deplin ‘te iubesc-ul’.

Habar n-am cum funcționez și de ce funcționez așa. Habar n-am de ce un om avertizat de mine că atunci când nu-l voi mai iubi sau nu voi mai simți dragoste pentru el, îi voi spune sincer că nu mai simt, e indignat când i-o spun. Nu știu de ce o femeie care limitează felurile în care se lasă iubită e indignată că nu e iubită în toate felurile. Sunt ferm convinsă că modul cum iubesc eu e motivul principal pentru care sunt iubită. Nu știu dacă e rău sau bine.

Sunt nerăbdătoare. Am planuri multe. Mai am așa multe de trăit. Clișee și despărțiri, nopți de plâns și întâlniri ratate, vieți schimbate și regrete de adunat. Și pentru fiecare dintre astea o mulțime de oameni de iubit. O mulțime de nopți de pasiuni turbate și o mulțime de dimineți cu zâmbete cretine, o mulțime de locuri de vizitat ținându-ne de mână și o mulțime de străini de îndrăgostit la prima vedere. Și astea pot să le scriu în timp ce mă lupt cu o migrenă, am unghiile argintii metalizate și o șuviță de păr îmi gâdilă ochiul drept.

Zile libere și colorate ca o instalație de brad. Îmi merge în sfârșit calculatorul. Leșinase subit luând cu el două partiții pline de poze și muzică. Am salvat cât am putut pe netbook. Acum respiră gol și merge repejor.
Crăciunul ăsta a fost și este ca o felie imensă de Tiramisu. Delicios. Și promițător ca o cutie mare de Toffifee. Călduros ca o eșarfă cărămizie cu paiete și soft ca o sticlă mare de Garrone Orange. Agitat ca un campionat de Wii și perfect ca un ceas frumos cu brățară de piele cu ținte. Alintat ca o pereche de cercei cu pisici albe și fin ca un parfum preferat. Prietenesc ca o carte despre cafea și cafele și funky ca o pereche de jambiere cu cănăfiori. Dulce ca o pungă de marshmallows roz și prăjite la lumânare și energizant ca o cafea tare și fierbinte.

Anul ăsta a fost ciudat. Sărbătorile astea mă vindecă. Vacanța asta am timp să mă cotrobăi bine. Și să fac liste cu ce mai poate fi salvat.

Am primit prea multe cadouri. Am dat prea puține. Lumea asta bună și frumoasă m-a acceptat și îmbrățișat, m-a mângâiat, complimentat și plimbat, m-a urat și colindat și mi-a zâmbit cald.

Mulțumesc, decembrie.

O săptămâna m-am tot gândit ce bine că vine Crăciunul. Apoi, de două zile mă plângeam că nu simt spiritul și atmosfera. Nu reușeam să prind mirosul bradului și-al fierturii din coji de citrice, aroma plăcintelor proaspete și gustul shoturilor de țuică dulce. Nu se lipea apropierea sărbătorilor de mine. Dar mi s-au trântit aseară toate în cap. Și toate astea m-au asaltat. Inclusiv prietene frumoase și calde, zâmbitoare și cu obrajii roșii, cu părul bucle sau pufos și zburlit, cu îmbrățișări strânse sau grăbite să ajungă acasă să povestească seara. Am împodobit bradul cu joacă, am alergat pisicile până au adormit epuizate lipite de calorifere, ne-am încurcat în mărgele de pom și am aruncat cu portocale prin cameră, am ronțăit covrigei vanilați și măsline verzi și-am făcut multe poze.
Cadouri, râsete, alcool, citrice, pisici, globuri, rockfm, pupături, urări, instalații clipocitoare și cafele calde.
Pe masă am un pickup căruia i-am stricat aseară doza. De ciudă că sărea acul. Sub canapele am deja globuri mici furate de pisici. Mama m-a anunțat veselă că-mi pregătește răcituri și sarmale, fripturi și salate boef. Azi, de dimineață, ninge des. N-ai cum, n-ai cum să nu simți iarna sau sărbătorile. N-ai cum să rămâi rece sau trist. Acum doi ani făceam bradul tot cu Simone. Anul trecut îl împodobeam singură. Cu o pisică. Anul ăsta în râsete vesele și priviri sclipitoare.
În nici un an n-am primit așa multe cadouri, în nici un an nu m-am simțit așa liberă și fericită, în nici un an nu m-am simțit atât de iubită și în nici un an nu mi-am simțit așa apropiați prietenii. Toate astea le sacrificasem pentru cineva. Nu există nimic și nimeni care să merite să-ți sacrifici fericirea asta simplă, prietenii de suflet, pasiunea îmbrățișărilor și zâmbetele sincere, momentele clișeu de film american, cartea citită, baia în spumă, pisica torcaitoare sau pur și simplu opinia ta rostită tare. Nu există. De fapt sunt primele lucruri și senzații pe care le vrei împărțite cu cineva. Niciodată n-am fost atât de săracă în bani. Niciodată nu mi-a păsat mai puțin.

Spuneți-mi o dorință. Dacă o să v-o doresc și eu împlinită poate-s mai multe șanse s-o vedeți împlinită. Și eu vă trimit repede cadouri. Un dreamcatcher, o brățară și două perechi de cercei și o broșă de pe Lizknot pentru cinci cititori cu dorințe frumoase și arzătoare.

Sărbători fericite vouă! Vă doresc călătorii și aventuri, prieteni buni și seri perfecte, brad, prăjituri și portocale, cald, dragoste și zâmbet.

De pe Tumblr recomand: Un film pe zi.
Și via Shannon: Christmas in a jar și genialele Cat Cafes.