Am voie să vreau să greşesc? Îmi dai starea că aş avea voie orice. Îngropi premoniţiile-n calm firesc, furtunile în bine şi confort şi dragostea şi dorul în amorţeală şi inconştientă. Mi-ai dat ce am avut nevoie. Eu ştiu ce îmi lipsea. Tu nu. El nici acum. N-am râs, n-am vorbit, n-am dat, nu mi-ai cerut. Dar cel mai important, n-am plâns. Îmi spune: scrie, cere şi fii egoistă. Îmi arată: doare, iubesc şi sunt bine aşa. Umbra mea a rămas într-o perdea gri.

 Nimic nu e cum pare. În ciuda muzicii sunt soft. În ciuda cuvintelor sunt zâmbitoare. În ciuda dorului îl strâng în braţe. Pentru că pe zăpada de la geamul meu scrie Liz. “Aşa a nins!” Tu nici măcar nu ştii cine e Liz.  

Trei cuburi, trei gânduri şi trei planuri. Printre bagaje, sandvişuri calde şi cafele în căni termorezistente citesc cuburile Angelei pe care-n urmă cu o săptămână o claxonam voioasă la un semafor în centru. E bine şi reconfortant gândul unui aer proaspăt şi străin. Pentru amândoi. E superbă senzaţia de a mă vedea întipărită pentru totdeauna pe irişi, pe gât şi-n al tău suflet. Sunt nerăbdătoare la ideea drumului noaptea spre un vârf de munte. E neaşteptată bucuria de a ştii sigur că vă văd duminică cu o sclipire fericită-n ochi şi sper cu un premiu de departe.
 
 Tăcerile tale. Ai ştiut să-mi transformi neliniştea şi îndoielile în motive de siguranţă. Cu tine am înţeles că binele nu oboseşte,  iar dragostea nu ia o singură formă. Tăcerile tale au miez de idei coapte, iar parfumul lor mi te păstrează în preajmă mereu. Nu cred că putem măsura în cuvinte tot ceea ce simţim, aşa cum nu cred nici că voi reuşi să-ţi mulţumesc pentru tot ce m-ai ajutat să descopăr. Pot doar să încerc să fac acelaşi lucru. Acum şi mereu.
 
 Nesfârşitele aşteptări. Singur între prieteni. Îi vezi zâmbind, îi auzi vorbindu-ţi, dar ochii tăi rămân mereu singuri. Ca şi cum cuvintele tale ar refuză,pentru un timp,să-şi mai găsească ecou. Ca şi cum mâna ta ar rămâne,de fiecare dată,doar cu iluzia unor degete pereche. Cine poate şti mai bine decât tine de unde vine dezamăgirea? Cine poate să hotărască în locul tău până unde e dispus  să suporte nesfârşitele aşteptări ale unor altfel de timpuri?  Singur, între atâţia prieteni, mergi pe drumul tău. 
 
 Eu fără tine. Liniştea aceea fără de care nimic nu iese cum ar trebui. Sentimentul că există cineva pentru care faci tot ce faci bun. Cineva căruia îi pasă de tine. Răspântiile ne sunt date pentru a conştientiza, permanent,că puteam pierde mai mult. Nici un drum, după o răscruce, nu mai e acelaşi. E cel vechi, plus încă ceva şi minus altceva. Eu fără tine sunt eu cu tine din care te-am (te-au?) luat pe tine.

 Mă transform şi trăiesc senzaţii noi. Dintrodată mă simt ca şi cum trăiesc într-o lume în care nu ştiam ce se întâmplă de fapt. Vedeam, simţeam şi vroiam un singur lucru. Trăiam pentru un singur lucru. De obicei transformările schimbă sentimente în noi, vin cu rezoluţii crude şi conştientizări abrupte. Transformarea mea vine cu conştiinţa sentimentului neschimbat, cu recunoştinţa senzaţiei trăite şi cu o realitate nouă ce merită descoperită. 
 Trafic nervos de secrete copilăreşti, impunere naivă de dorinţe mature, planuri infantile în doi oameni adulti, stări fatale şi pasiuni prea grele.
 Am zâmbit calm şi simulat, am sfătuit înţelept şi am ajutat necondiţionat. Am clădit o lume a mea pe bune intenţii. Şi mi s-a reproşat lipsa egoismului. Dar, nu. Nu aşa. Spuneam că dragostea dacă nu e nebunie curată nu are sens. Am să ascult cel mai dorit sfat şi am să urlu, am să urăsc şi am să turbez. Am să zgârii şi-am să muşc şi-am să rup bucăţi din mine şi din el. Am să consum tot ce e de consumat. Am să mă răscolesc. Am să ard fiecare parte din mine şi din el. Din noi. Am să îmi semnez numele cu cele mai ascuţite unelte pe încheieturile lui, pe vene, pe ploape, pe gât şi glezne. Aşa cum mi-am scris numele pe luna asta. De la tine ştiu dar tu încă nu ai aflat. E luna mea. Am să îmi las gustul pe umăr, pe buze şi pe coapse. Am să îmi las mirosul în haine şi fulare. Am să râd nervos şi-am să inspir adânc a putere. 
 Şi dacă o să cad epuizată o să o fac doar în braţele tale, femeie frumoasă. Şi doar în barul tău am să beau plângând.

(foto)

O zi în care frigul dimineţii mi-a astupat rănile şi soarele prânzului mi-a enervat privirea obosită dar mi-a dat optimism şi putere cât pentru încă o viaţă de acum încolo.
 Plănuiesc o fugă la munte în weekend, un SDC duminică dacă mă întorc la timp şi-o săptămâna viitoare gândindu-mă ce vreau de la noul an. O ninsoare cu fulgi mari ar fi ideal dar nu pot cere atât de mult aşa că o să mă rezum la clipe frumoase cu prieteni, o noua ordine calmă în viaţa mea şi doar senzaţia că mă înţelegi.
 Mă uit la sezonul 9 din Friends şi râd cu poftă. Sorb din cafeaua caldă cu lapte şi mă gândesc că mi-aş dori nebunia paranormală a lui Pheobe, naivitatea lui Joey, sensibilitatea lui Ross, umorul lui Chandler şi poate mi-aş dori să fiu perfecţionistă ca Monica. De la Rachel nu vreau nimic, sau poate doar senzaţia ciudată că Jennifer Aniston a fost iubită de Brad Pitt. Sau poate chiar le am.
 În acvariul meu, după ce răscolesc nisipul şi curăţ apa dau drumul la filtru şi cinci minute privesc cum nisipul se aşterne iar şi filtrul face apa clară şi curată. Aşa mă simt acum, văd valuri de nisip aşternându-se calme la loc. Am pornit filtrul. Apa se va limpezi.