Acasă

Nu cred că am locuit vreodată într-un loc care să nu-mi placă. Nu-mi amintesc să nu-mi fi plăcut vreodată acasă. Da, cred că mi s-a întâmplat să ajung, în timp, să nu-mi mai placă un loc, o casă, o locuință, un apartament dar doar din cauza oamenilor cu care am trăit în el și-a amintirilor care probabil rămân să bântuie. Dar am avut norocul să  trăiesc ani în case extraordinar de frumoase și care au rămas în mine și-ncerc să le reconstruiesc în fiecare alt loc în care mă mut. Fiecare spațiu locuit un timp de mine a devenit eu.

Ca fiecare dintre noi, după multe locuințe vizitate, cucerite, construite, renovate sau locuite, mi-e ușor să-mi imaginez locuința perfectă pentru mine. Dar îmi și plac casele care mă surprind prin cum sunt construite, amenajate sau decorate. Îmi plac locuințele care păstrează și spun poveștile oamenilor care le-au locuit. Îmi plac locuințele cu poveste.

Casele vechi cu grădină și porți înalte spun povești șoptite și te lasă să-ți imaginezi multe. Casa părinților mei e așa. Are scări interioare de lemn care scârțâie și mansarde extinse dar în care trebuie să te apleci pe alocuri. Are poduri încăpătoare și beciuri cu miros de cărbune de foc. Are balcoane umbrite de viță de vie și acoperișul de tablă bântuit de pisici. Are sobe înalte de teracotă care duduie iarna a lemn ars dar și ferestre imense ce stau deschise spre briza verilor. Are tavane înalte și camere mari dar și cămăruțe mici cu uși duble de lemn. Are curte mică cât să pară neîncăpătoare pentru un câine lup alintat și două pisici prea pufoase dar destul de mare cât să încăpă o umbreluță de soare și un șezlong cu pânză dungată. Numai când locuiești o astfel de casă te poți bucura primăvara de cuiburile de rândunici de sub streașină, în anotimpurile ploioase de ropotul rafalelor pe ferestrele înclinate ale mansardei, în mijlocul verii de crengile cu cireșe coapte ce îți atârnă direct la geam, toamna târziu de strugurii ce-ți atârnă în balcon și iarna de formele țurțurilor amenințători formați pe streșini și fâșâitul avalanșelor de zăpadă de pe acoperișul înclinat.

În casa părinților mei am locuit în mansardă. Și v-am mai povestit că viața mea e plină de mansarde. Mi se potrivesc. Poate așa am crescut boemă sau poate de asta le atrag în viața mea.
Întotdeauna ne dorim un loc al nostru. Pe care să-l numim acasă. Chiar dacă e doar închiriat sau moștenit sau cumpărat de noi când a fost momentul pentru o investiție statornică.

Acum locuiesc la bloc, într-un apartament micuț și oarecum modern, cu uși culisante și silențioase și pereții groși și călduroși. Și binențeles cu o scară mică de lemn ce urcă într-o mansardă cu luminator spre cer și acoperiș roșu și înclinat. E un apartament mic dar intim luminat doar de globuri de hârtie și lampioane. Dar e acasă. Îi lipsește o terasă ca să fie perfect dar are surplus de pisici și e foarte aerisit prin ferestrele ce dau spre Dunăre. Oricât mă simt câteodată depășită de griji, de stres, de oboseală, sau după zile întregi aglomerate de activități epuizante,  acasă mă vindecă.

This entry was posted in Adv.

One comment on “Acasă

  1. Flo says:

    Asa deci… Asa e la tine acasa. Nu ma mira deloc, drept sa-ti spun. Sa vietuiesti in apartamentul asta mandra si frumoasa, ca va meritati unul pe altul din plin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

five + 12 =