(tumblr)

 Colecţionez aşteptări şi exersez lipsa de tine. Singurul om care mă înţelege a plecat. În vocea lui caldă azi am simţit plecarea definitivă. Îl aştept înapoi. 
 Bărbatul pe care îl iubesc mă aşteaptă el pe mine. Şi mă asigură că mă aşteaptă în aceeaşi măsură în care îl asigur şi eu că îl aştept. Nu ne mai spunem “te iubesc”. Ne spunem “te aştept”. Şi sună puţin mai intens. Aşteptarea e frumoasă. E sigură. Şi-ar fi perfectă dacă n-ar fi condiţionată de o despărţire prealabilă. Despărţirea de orice fel e urâtă. 
 Vântul de azi mi-a dat migrene. 
 Dina vine, Puf vine, Olteanca a rămas pe malul mării protejată de o brăţară la mână stângă. Tu mă aştepţi departe. Eu n-am direcţie. Fără  voi n-am direcţie şi nici un plan. 
 Promit că după ce îmi vindecaţi voi aşteptările am să plec să vindec şi eu una. 
 Până atunci stau undeva pentru a fi de faţă la ceva, pentru a vedea pe cineva, am răbdare, dau răgaz, păsuiesc, ezit, zăbovesc, las să treacă timpul sperând să sau că, stau în expectativă.