Diminețile fără tine ar trebui interzise

How can I be lost if I’ve got nowhere to go?
Cu cât îs mai liniștită, mai organizată și cu lucrurile rezolvate cu atât sunt mai mari furtunile în mine.
Sunt un om bun, știu asta. Oamenii din jurul meu mă iubesc. Simt asta. Nu sunt singură. Nu cred că am fost vreodată. Și totuși, e un moment dinala de rahat în care oricât m-aș învârti și oricât aș căuta sclipiri în privirile din jur, nu găsesc privirea aia necunoscută sau poate cunoscută care să știe, să simtă, să înțeleagă și să poată măcar să dea din cap susținându-mi a mea privire blur: “I know.” Om dinala cu care doar ciocnești o bere, vă știți vag dar știi că a înțeles ce ai și ce-i cu tine și te lasă să respiri un pic mai liber în certitudinea dată de-un ‘cheers’ cu o clipire de pleoape simultană și cu înțeles.
Strâng în brațe femei frumoase. Primesc îmbrățișări. Mă retrag. Am grijă să nu-mi încep propozițiile cu ‘vreau’ sau ‘aș vrea’. Pentru că primesc. Nu mi-e frică de discuții sincere. Mi-e frică să nu rănesc. Și-apoi e aiurea că ne obișnuim să ne lăfăim retarzi în dragostea demonstrată a cuiva și când ni se cere un semn de reciprocitate ne rățoim calici și semijustificati că n-am promis nimic și nici n-am dat de înțeles ceva și-apoi suferim ca tonții după lafaiala gratuită. Eh.
Am uitat iar cine sunt. Mi se întâmplă de fiecare dată când sunt fără tine. Mă întorc bolnav și spasmic spre fotoliu, spre canapea, spre hol și câteodată nu-mi dau seama la timp ca să-mi opresc întrebarea sau povestea. Gândul începe serios cumva și tare pentru că mai are o ultimă fărâmă de convingere că îl auzi și se termină din luciditate într-un scheunat jalnic.
Sunt înconjurată de oameni pe care mă pot baza și cărora le-aș încredința viața mea fără să mă gândesc de două ori. Dar nici măcar unul care să-mi înțeleagă salutul zilelor de toamnă. În vreme ce eu îs pregătită să-l încredințez tremurat oricui se uită, ei sunt cu toții ocupați să și-l ascundă cât mai adânc. Eu sfârșesc cu o stare absolut invizibilă. În brațe. Ei sfârșesc cu o stare evidentă. Coafată deghizat.
Vreau o seară racoroasă în care să beau vin roşu cu apă minerală foarte puţină, să gătesc cald şi îmbietor, să miroasă bucătăria a cimbru şi ulei încins, să ascult muzică calmă în surdină şi să râd zgomotos la bancuri stupide.
Ah. Când uit cine sunt, par complicată. Și mie îmi place să fiu simplă.
Îmi pregătesc un tratament cu împletit fulare, făcut brățări, mângâiat pisici calde și băut cafele mari.
Nefericirea urâțeşte. Oftez mai lung, mai des. A frig şi vânt. Eu mă ascund. Altceva nimic. Vreau să nu mă întrebe nimeni nimic. Oricum nimeni nu va şti ce să mă întrebe. Tu eşti. Tu nu mai eşti. Şi azi-ul e întotdeauna irecuperabil.

2 comments on “Diminețile fără tine ar trebui interzise

  1. mab says:

    ti-e frica, ti-e sila, ti-e a scrie, ti-e dor si e 1 noaptea.
    Nefericirea nu urateste.
    “Imi place mai mult cand esti trista”.

  2. Liz says:

    touché.
    slide to answer.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

eleven − 6 =