S-a lăsat liniștea. Liniștea aia racoroasă, cumva la limita dintre confortabilă și deranjantă. E aproape atât de odihnitoare încât obosește.
E gol.
E încă bine. Dar ‘deocamdata’ e atât de sigur și real încât mi-e frică.
—
Fără nici o legătură, cu foarte puţină importanţă şi aproape fără sens. Ziceam acum 3 ani cât de norocoși suntem câteodată când întâlnim unii oameni. Cu legătură, destul de important și cu ceva sens.
—
Sunt pacifistă și m-amuză bârfele luate-n serios. Nu cred niciodată poveștile care încep cu: “mi-a zis o prietenă care are o verișoară care e bună prietenă cu soră prietenei lu’ cutare, care știi doar că nu ar avea de ce să zică ceva neadevărat”.
—
Mi-e dor de alarma vietnamezului. Și de ușa trântită de Noah.
—
Nu mai am răbdare cu oameni dificili ce crează situații complicate și-și afișează intenționat minunata fire/viață/inteligență complexă. Cândva mă provocau, acum mi se par neoriginali (if I may say so). Original e simplu și sincer. Neapărat inteligent. Aproape imposibil inteligent și simplu. :D
Și-acum vorbeam de oamenii noi. Complicații mei vechi rămân forever complicații mei.
—
Cadouri neoferite, stare bolnăvicioasă de epuizare fizică, liniște și gol.