Leonard Cohen – You have loved enough
Asculta mai multe audio Muzica »

Miros de clementine decojite pluteşte leneş dimineaţa asta. După o noapte cu lună plină cafeaua fierbinte cu mult lapte e mai bună. E cald şi linişte în casă. E sâmbăta mea. Mă vindec lent după răceală şi şerveţele mentolate şi mototolite tronează încă în patul nefăcut. Aspirină. Amară. Ceai cu lămâie? Mai târziu. Simt o plăcere vinovată de-a fi furat o zi din viaţa mea. ‘Stealing time from my own life’ scris mov pe un tricoul alb. Mi-am amintit acum. Sentimentul e totuşi diferit. La mine e palpabil. Citesc Ciresarii de câteva zile şi strâng păreri din cele mai ciudate. “E doar coperta de la Ciresarii, nu?” Nu. Citesc şi-mi place. Vrei să crezi că e Umberto Eco pe care mi l-ai recomandat? Crede. Pendulul lui Foucault. Nu am trecut de primele pagini. Strânsesem mai mult de zece cuvinte care nu ştiam ce înseamnă. E regulă de bază. Nu-i carte de citit în cadă. Cândva probabil. Nişte mere mari şi galbene s-au rostogolit bizar până la marginea mesei de sticlă. Echilibru precar. Îmi place şi cuvântul echilibru şi cuvântul precar şi amândouă unul lângă celălalt. Sună bine. Cineva e la Cluj. Cineva, care e la Cluj acum, ştie să bea frumos un ceai sub ochii mei, să-mi complimenteze bradul şi să accepte două clementine. Altcineva e la Buzău la poalele unui munte. Există acolo, în acea ogradă un loc unde nimeni nu te poate auzi, nu te găseşte nici un satelit, nu pătrunde nici un fel de undă, nu te poate fotografia nimeni. The secret spot. Un fel de buncăr virtual; în aer liber. Mi-a spus mie un prieten.
Mărturisesc că următorul post vroiam să îl scriu despre bloguri. Şi despre al meu. Blog personal. Dar e o zi frumoasă, e sâmbătă şi am o stare bună de leneveală şi aiureli şi nu pot fi atât de critică cât se impune, atât de linguşitoare cât se vrea şi atât de coerentă cât se cere. Iată deci alte câteva aberaţii date de mirosul de cafea, clementine decojite şi cărţi cu aventurile unei găşti de adolescenţi. Închei frumos cu un alt cub al Angelei:

Pentru fiecare contează alte lucruri. Ordinea importanţei lor în viaţa noastră e firesc să nu fie aceeaşi. Dar nu mi se pare firesc să ne raportăm în aşa măsură la ţelul nostru încât să nu-i lăsăm celuilalt nici măcar dreptul de a avea propria opţiune. E uşor să-i spui celui de lângă tine că visează prea mult. Dar şi tu, privit din afară, visezi la fel. Poate că ar trebui, măcar din când în când, să respectăm celuilalt dreptul la visul lui cel mai drag. Altfel, am fi o lume de pesimişti.

True.