Toată lumea are ceva cu dragostea, these days. Toată lumea are o pornire dinaia răutăcioasă și sofisticată să nege dragostea și importanța ei, să-și proclame singurătatea la nivel de independență, liniștea și lipsa comunicării la nivel de opțiune inteligentă și invidia la nivel de complicăceală. Și mai ales să-și sublinieze lipsa iubirii în relație ca seriozitate și prestanță. Mnu.
În fața mea, la concert, un cuplu (20 ani*2) au început să se sărute dirty style, mâini în păr și ochi închiși. I-am aplaudat și ovaționat din toți plămânii. Nu am abordat rictusul scârbit și ghiontul partenerului: ui la ăștia, tu, ce nașpa!
Eu zâmbesc, mă întorc și urmăresc cu privirea cuplurile care radiază dragoste, brofist și high five cu tipi ce-și desprind palmele de pe rotunjimile partenerei, aplauze și blink iubitelor jucăușe ce-și surprind partenerii cu mâini pe ochi și sărut cu capul pe spate și admirație și respect pentru orice om care alege să-și complimenteze și răsfețe partenerul cu-o floare, un sărut sau mângâiere.
Alea forțate și false se văd, alea abținute deasemenea. Evit să le privesc.
Sunt o femeie siropoasă dar foarte simplă. Nu mă pot da mai complicată de-atât la nici un alt nivel. Ascult muzică necomplicată, iubesc necomplicat și scriu necomplicat. Încerc să-mi fac viață cât mai simplă și mai frumoasă. Îmi plac oamenii frumoși și buni, rockul clasic și digerabil, prietenii sinceri și dragostea recunoscută.
Vorbesc în propoziții simple, gândesc în idei simple și nu critic deloc fericirea altuia.
Iubesc simplu. Clișeic. Nu pot să complic un sentiment nerecunoscându-l. Dacă am inima în gât în așteptarea ta și uit să respir în prezența ta, îmi induc vise înainte de somn, cu tine în viața mea sau de mâna mea, păi e simplu: sunt îndrăgostită. Și-ți spun. Fără doar și poate. Îți spun. Îți argumentez. Nu-ți dau direcții și nu-ți cer nimic. Dar îți spun că inima îmi bate mai tare când ești în preajma mea. Oricine ai fi. Oricine aș fi. A recunoaște ce simt nu implică pasarea vreunei responsabilități. Nu. Ci doar conștientizare. La fel cum sinceritate este și când nu mai simt. Nu te mai iubesc. Rostit calm în momentul când sunt absolut sigură de treaba asta. Și asta e o sinceritate ce ar trebui distribuită. Nu prima.
Nu zic că modul meu de a trăi e cel bun, cel potrivit sau cel de urmat. Nu zic că modul meu de a iubi e cel mai bun și nici nu zic că le știu pe toate. (ba mai zic și de-astea) Zic doar că mă iubesc eu pe mine, că așa, prin modul meu de a trăi, de a iubi și de a ști diverse, am viața, dragostea și lucrurile pe care le am.
Îți dau dreptul să mă critici când am să mă plâng. Că n-am dar vreau. Că nu merit și mi s-a întâmplat. Că nu-s mulțumită sau nu-s fericită din senin. Când îți cer și trebuie să-mi argumentezi de ce nu-mi dai. În rest, nu.
Îs sătulă de frustrați. Poate chiar și de frustrări. De-acum adun doar împlinirile. Pe-ale mele proprii. Pe-ale altora doar le admir de la distanță și n-aș avea de ce să le denigrez. Iar de frustrații ce invidiază răutăcios doar râd în gând.

Tot la fel de adevărat știu că e faptul că un om împlinit și fericit e admirat și de dorit în preajmă un timp. Apoi devine obositoare fericirea. Devine discordant zâmbetul. Devine enervantă plutirea. Iubirea altcuiva slash fericirea altcuiva scârbește când se-ntinde mai încolo de momentul când îți dai seama că nu e molipsitoare, nu te avantajează și pe tine și nu face decât să-ți accentueze nefericirea.
De asta plec. Trei zile mă duc să-mi cânt fericirea la Romexpo.