Peaceful poison to my demons

Cândva ascultam muzică și am uitat acum ce fericiți eram atunci când ascultam, cântam, dansam. Cândva desenam diverse și am uitat acum că știm să desenăm. Cândva croșetam minunății și am uitat acum ce liniștitor era croșetatul. Cândva citeam mult și am uitat ce fericire ne dădea o carte bună. Cândva scriam și am uitat acum ce fericire ne dădea scrisul. Cândva iubeam cu toată inima și am uitat acum adevărata fericire din a iubi. Din păcate mulți nu mai ascultă muzică, nu mai cântă și nu mai dansează, nu mai desenează, nu mai croșetează și nu mai citesc. Nu mai scriu și nu mai iubesc. Deși s-au născut pentru asta. Cineva i-a păcălit să-și vândă fericirile pe nimic. Acum adună frustrări și nefericiri. Păcat.

Mă uit zâmbind în jurul meu. Văd amici sau cunoștințe vagi care mă cred mai fericită decât sunt. Îmi atribuie povești fantastice de împlinire perfectă pe toate planurile. Văd oameni apropiați și buni prieteni care mă cred mai nefericită decât sunt. Clatină îngrijorați din cap chiar dacă le zâmbesc senin, încep orice discuție cu ton îngrijorat și termină cu ‘be safe’. Probabil nu mă cred atât de puternică cât, de fapt, sunt.  Văd oameni apăruți din senin cărora nu le-a dat prin cap să îmi măsoare fericirea ci doar dau și împart mai multă, niciodată destulă.

Nimeni nu știe mai bine decât mine ce trăiesc. Nici cum. Nici cât de fericită sunt. Sau nu. Câteodată îmi aud soluțiile recitate calm și grijuliu de prietene înțelepte.  Câteodată mă simt în siguranță întinsă jos pe-o pătură pufoasă, cu voi. Câteodată mă simt în culmea fericirii între râsete sincere și dansuri în sincron pe o terasă înghețată. Câteodată mă emoționez la un mesaj neutru de ‘la mulți ani’ doar pentru că se termină într-o îmbrățișare.
Sunt cu o fărâmă mai liberă decât oricine. Am planuri realizabile. Am parte de fericiri mici și perfecte. Am uitat cum e să mă îndrăgostesc. Am ziduri și nicio comoară în mijloc.  Nu promit nimic.   Și nu fac compromisuri. Mă lupt cu un sistem cretin  și câteodată chiar din stradă. Fac liste în agende negre și serioase, rup foile la calendar câteodată nemulțumită dar câteodată mai mulțumită decât mulți.

Stau deoparte de multe drame. Și de oameni răi. Invidioși. Geloși. Ah, patetici. Un zâmbet și o fluturare de chipiu când ne zărim de la distanță dacă își înțeleg poziția și chiar distanța. Sau zgomot dur de-aplauze atât de-aproape de față încât să simtă palma meritată când nu se-astâmpără și-atacă.  Dar timpul mă răzbună crunt. Și n-am de făcut decât s-aștept cuminte-n bula mea. Am o relație specială cu timpul.  I’m a witch, remember?
Am trecut așa multe și așa grele, am văzut așa multe și așa urâte, am cunoscut așa mulți și așa urâți încât acum știu exact cum arată fericirea mea.  Și nu o caut. O recunosc/trăiesc. Știu repede și clar cum arată răutatea în oameni. Și știu să o resping și țin departe.
Muncesc/citesc mult şi nu aud timpul. Mă vindec cu două căni mari de cafea cu lapte. Uit. M-am obişnuit cu frica şi cu frisoanele. M-am obişnuit cu lipsa ta.  Tac. M-am obişnuit să fie prea linişte. O stare ce-mi sună a resemnare. Şi n-am fost niciodată omul ăsta.
 Mi-am reconstruit puterea de a gândi optimist. Îmi reconstruiesc puterea de a iubi. Din nou. O să o știu întreagă când o să visez din nou. Deocamdată dorm odihnitor și nu-mi amintesc nimic. Nici măcar  oamenii care dintr-un motiv sau altul nu-mi mai sunt aproape.  Pe unii îi îndepărtăm intenţionat şi-apoi mimăm un timp îndelungat mulţumirea faţă de minunata decizie luată. Nu ne desconspiram nicidecum regretul amar şi dorul ascuns. Dacă ne-au fost apropiaţi o să le simţim lipsa. Dacă ne-au rănit tare o să mimăm indiferenţa. Dar dorul, recunoscut sau nu, este.
La 00:00 între ani săream și cântam cu aburi în respirație într-un colț de terasă. And it’s the staaaars, the staaaaars… Nu-mi amintesc numărătoarea ci doar bubuiturile și artificiile și gândul meu că Maya și Coffee se vor speria acasă. Nu am luat pe nimeni în brațe, nu am sărutat pe nimeni, nu am privit pe nimeni în ochi, nu am dat nimănui măcar un ghiont cu umărul în umăr. Am continuat să țopăi zâmbind cu mâinile în buzunare și să aștept sticlele de șampanie să-mi fie întinse. Știam că așa trebuie să închei anul ăsta. Singură în primul minut. Și cu 20 de oameni în următorul minut care să mă îmbrățișeze sincer.
-9°C la Cluj. Un ger care îmi sterilizează gândurile și-mi face dor de îmbrățișări călduroase.
În decembrie am terminat de citit Casa Somnului (Jonathan Coe) și mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Am început anul cu Amintirile unei fete cuminți (Simone de Beauvoir) și mi-am reamintit că jurnalele sunt preferatele mele.
Muncesc, citesc, cresc pisici și din când în când un câine, ascult muzică, beau cafea, plâng la filme și pun poze multe pe instagram. E prima oară când nu adaug și iubesc. Deși iubită sunt mai mult decât am meritat vreodată.
Pe deocamdată,
Liz

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

18 − twelve =