I don’t just say shit. I mean, I do talk a lot of shit, but I generally mean what I say and I say what I mean.
M-am trezit după ce am dormit o lună cu tine. O comă fericită stând îngropată în umărul tău drept.

Dimineața asta mă amețește cu ceață și promisiuni discrete de odihnă, cu realități crude și zâmbete faine. Îmi aduc încet încet aminte că am cei mai faini prieteni. Cu măști de castravete sau cu pantofi roșii de lac, cu zâmbete cretine și tuse neîntreruptă și îngrijorătoare în telefon, cu ochelari pentru lumină artificială sau ticuri de a-și descărca blițuri în ochi, cu dreduri lungi și blonde sau cu părul scurt dar exagerat de feminin, cu orașe de poveste, țări de poveste sau din același cartier cu mine. Mna. Și toți cresc pești sau pisici, tarantule sau șerpi, câini, oameni sau broaște țestoase. Și toți ascultă cu pasiune muzică, fac muzică, iubesc arta, fac artă, cântă, dansează, desenează, scriu, citesc și-apoi scriu din nou, fotografiază, inventează și creează. Toți sună a mulți. Nu-s. Îs puțini și perfecți. Și nu înțeleg de ce ar trebui să-mi cer scuze că i-am întâlnit, cunoscut și iubit. Nu știu de ce ar trebui să fiu vinovată că ei rămân pentru totdeauna lângă mine sau poate să-mi cer scuze că mă plac..?!
Eh. Drame ieftine. Dau dependență. O zic de la început. Fără explicație. Nici n-am. Mie un singur om mi-a dat dependență până acum. Și dacă dau măcar jumătate din sentimentul asta în alți oameni atunci vorbim de prietenii frumoase.

Filosofie de covor pufos, cafeneaua artiștilor și cea mai faină și moale companie, orașul ud dintr-o mașină mergând cu spatele în intersecție, cea mai mare nevoie de tine acum și aici, vin fiert cu prea multă portocală, pomelo pentru prima oară și o competiție cu mine, pierdută din start și iscată din senin. Prea multe plusuri și un singur minus. Doar pentru că eu le gândesc prea roz.

Când dau ceva, poți să refuzi categoric. Dar dacă ai primit, enjoy it and return the favor. It’s that simple.