Se spune că scriitorii pun titlul la sfârșit, după ce au terminat, după ce văd efectiv ce-a ieșit, ce-i reprezentativ, ce atrage sau trebuie să atragă spre subiect.

Titlurile mele de nescriitor nu au legătură cu postările aproape niciodată. Au legătură cu mine și cu o stare de moment. Postările mele încep de la titlu. Subiectul postării poate merge în cu totul altă direcție dar titlul e de fapt starea în care am scris postarea.

Eh. Mă dau importantă pe blogul meu neimportant.

A dat puțin soarele (bine, și zăpada în unele zone) și lumea s-a pus pe organizat, preluat inițiative, inventat concursuri, participat la chestii, plănuit diverse. Eu plutesc în continuare în derivă. Exact ce nu-mi place să fac.

Aseară, în întunericul din club, cu-o bere atârnată într-o mână și cu Taxi cântând pe scenă să te caut, am luat mocheta aia la pas și cu ochii mijiți am scanat toate fețele din aglomerația cântătoare. Mai sclipeau din când în când priviri la flashurile aparatelor. Nu erai. Nu te-am găsit.

Urăsc perioadele astea în care parcurgi kilometri și săptămâni, scanezi oameni și analizezi sclipiri degeaba, trăiești în gol și pe gratis, bei și pică greu, mănânci și se depune, zici o glumă și râzi singur.

Devine obositor s-aștept să mă înțeleagă cineva.

Cineva stă ascuns. Intenționat.

I am searching for someone whose demons would play well with mine.

Pfff…

La sfârșitul săptămânii o să apară Herr, eroic, ieșind din ceață sau aburi de tren, cu rucsacul negru burdușit de minunății și cu un loc cald între coaste, exact sub inimă unde am să mă cuibăresc până când o să i se anunțe următorul zbor.