This one is for you, girls!

 Am spus-o des și o repet: sunt foarte norocoasă cu oamenii pe care îi atrag în preajma mea, în viața mea sau lângă mine. Și eu insist că e noroc. Nu fac nimic mai special, nu-i caut și nici nu-i triez. Apar sau mă găsesc. Și se lipesc. Și-aduc cu ei povești întregi și vieți și drame și prietenie.

În seara asta îmi ciocneam paharul cu două dintre cele mai mișto femei pe care eu le-am cunoscut, înconjurate de prieteni, de gălăgie veselă și multă bere. În mijlocul unei discuții aproape serioase, romantico-dramatică dar și destul de plină de intimități realizez că ele două abia s-au cunoscut în seara asta venind să petreacă fiecare (cu bonus de oameni faini) separat cu mine. Iar revelația următoare a fost de cum și în ce mod le-am cunoscut pe fiecare și-anume fix la fel. Știu că e incredibil dar ambele sunt cititoare ale acestui blog (cu-atât de puține view-uri dar exact cât trebuie, se pare) și ambele m-au căutat (doar pentru că mă citeau) demult doar ca să mă cunoască și să-mi fie ‘aproape’. Și zic aproape în modul ăla de suflet la suflet pentru că-s din orașe diferite și destul de depărtate. Și diferența este mare și în timp pentru că le-am cunoscut la ani distanță. În seara asta le priveam și chiar mă minunam paradoxal că ele dintr-o admirație bizară m-au căutat și s-au lipit și m-au făcut să le admir toată energia și căldura pe care le oferă gratuit. Și mie. Norocoasă, cum spuneam. Atât de norocoasă încât faptul că îmi sunt cititoare nu a rămas definitoriu ci era doar un amănunt pe care l-am realizat subit. Și cum se nimerește câte o seară de vineri care să le adune de prin avioane, să le ridice de pe canapele de lângă trupuri calde și zâmbete frumoase, să le adune după ore la birou sau chefuri printr-un bar în centru și să le-aducă fix la mine și fix pe amândouă în același timp. Și ce femei!

Părerea generală și străină rămâne totuși unanimă și netulburată: sunt inabordabilă. Eu am petrecut azi cu (cel puțin) doi oameni care ar putea jura contrariul. Probabil așa îi triez. Probabil am un cod în texte, o hartă, indicații și direcții ascunse neinițiaților. O fi o vrajă și asta. Cumva sunt oameni care descifrează, înțeleg și-apar să-ntindă mâna, să-și zică numele și-apoi să spună blând că înțeleg.

Thank you, girls! Not only for tonight, for happy talks, the beer and the chocolate.

There is nothing better than a friend.

Unless it is a friend with chocolate.

Yours,

Liz

Mi-am început anul cu un optimism exuberant, cu chef de rezolvat dileme, probleme și chestiuni, cu putere de dărâmat obstacole și sărit ziduri înalte, cu avânt în a învăța, în a face. Dar pentru că așa se întâmplă și viața trebuie să pună limite cretine la care tu nu te-ai gândit, am clacat fizic. În interior mi se învârt senzații și puteri nebănuite, în creier îmi vâjâie idei și proiecte și toate-mi dau o stare de nerăbdare agitată pe care nici iarna asta geroasă nu o putea opri. Dar a putut. Și-oricât de agitată și puternică oi fi pe interior, exteriorul mi-l mișc de la încet la foarte încet cu pauze de oftat și durere surdă, bocancii parcă îs mai grei, frigul mai înțepător, hainele nu-s de-ajuns de călduroase și medicamentele prea multe. Eh. Încerc să țin tot răul fizic din a-mi modifica starea puternică și optimistă.

M-am întors la a fi siropoasă și pisicoasă cu dor de alintat și dragoste dar fără niciun chef de jocuri, ghicitori sau firi pretinse. Nu mai am răbdare cu sarcasmul extrem, hatereala gratuită și the latest dank humor. De fapt nu am avut niciodată pentru că nu mi s-a părut că validează inteligența mai mult decât o face ironia fină sau aluzia deșteaptă atunci când trebuie. Society has become so fake that the truth actually bothers people. Nu știu de ce avem senzația că trebuie să părem mai duri decât suntem, să fim mai răi decât se impune și să subliniem extrem sau violent.

Pff, liniște. Lasă zăpada să-ți scârțâie sub bocanci. Scutură-ți mănușile de zăpada pufoasă. Minunează-te de halul în care ninge. Bea un ceai negru cu bourbon la HASH. Ia o carte sau lasă o carte pe raftul din colț. Sau o scrisoare pentru cineva (hehe,  încă sub influența Casei Somnului). Scrie în guest book. Sau desenează. Plimbă-te cu-o melodie faină în urechi. Zâmbește oamenilor. Ia-ți omul sufletului de o mână și sărută-l prin fular. Clipește-i cu înțeles și zi-i o tâmpenie ce doar voi doi o înțelegeți. Plimbă-ți câinele și minunează-te de cum mănâncă nesătul zăpadă. Iar acasă închide televizorul cu noul guvern și știrile macabre. Când e de votat, indignat sau ieșit în stradă vei afla dar nu de la televizor. Deschide cartea cu o copertă caldă pentru că o pisică a găsit-o ca loc perfect de somn. Liniștește-te și fii mulțumit de zi, de oameni, de cățelul tău sau clanul de pisici. Nu-i motivațional și nici convingere. Nu câștigi ceva urmând pașii ăștia. Nu te transformi și nici nu faci mai mulți bani. Le scriu așa ca să realizezi că chiar le faci și fac așa. Unii cu plus etape, alții cu minus. Dar așa fain cum sună scrise și citite, fix așa le și putem simți.  Să nu le facem monoton, robotic sau inconștient.

Să fie un an bun! Eu cel puțin am să fac tot posibilul să fie. Am să fac tot ce ține de mine. Și n-am să pot opri războaie, n-am să pot schimba guvernul, n-am să pot opri dezastrele naturale și n-am să pot salva toate animalele. N-am să pot iubi toți oamenii care mă iubesc și n-am să pot să mulțumesc pe toată lumea din jurul meu. Promit să fiu sinceră și să scot cât pot de mult din fiecare zi.

Planific câteva evenimente, waffles la cafea, o cabană la munte, o zi cu fish&chips, o seară cu paella și o nouă revedere.

 Bine-am revenit! Prea blândă, știu!

Liz

Cândva ascultam muzică și am uitat acum ce fericiți eram atunci când ascultam, cântam, dansam. Cândva desenam diverse și am uitat acum că știm să desenăm. Cândva croșetam minunății și am uitat acum ce liniștitor era croșetatul. Cândva citeam mult și am uitat ce fericire ne dădea o carte bună. Cândva scriam și am uitat acum ce fericire ne dădea scrisul. Cândva iubeam cu toată inima și am uitat acum adevărata fericire din a iubi. Din păcate mulți nu mai ascultă muzică, nu mai cântă și nu mai dansează, nu mai desenează, nu mai croșetează și nu mai citesc. Nu mai scriu și nu mai iubesc. Deși s-au născut pentru asta. Cineva i-a păcălit să-și vândă fericirile pe nimic. Acum adună frustrări și nefericiri. Păcat.

Mă uit zâmbind în jurul meu. Văd amici sau cunoștințe vagi care mă cred mai fericită decât sunt. Îmi atribuie povești fantastice de împlinire perfectă pe toate planurile. Văd oameni apropiați și buni prieteni care mă cred mai nefericită decât sunt. Clatină îngrijorați din cap chiar dacă le zâmbesc senin, încep orice discuție cu ton îngrijorat și termină cu ‘be safe’. Probabil nu mă cred atât de puternică cât, de fapt, sunt.  Văd oameni apăruți din senin cărora nu le-a dat prin cap să îmi măsoare fericirea ci doar dau și împart mai multă, niciodată destulă.

Nimeni nu știe mai bine decât mine ce trăiesc. Nici cum. Nici cât de fericită sunt. Sau nu. Câteodată îmi aud soluțiile recitate calm și grijuliu de prietene înțelepte.  Câteodată mă simt în siguranță întinsă jos pe-o pătură pufoasă, cu voi. Câteodată mă simt în culmea fericirii între râsete sincere și dansuri în sincron pe o terasă înghețată. Câteodată mă emoționez la un mesaj neutru de ‘la mulți ani’ doar pentru că se termină într-o îmbrățișare.
Sunt cu o fărâmă mai liberă decât oricine. Am planuri realizabile. Am parte de fericiri mici și perfecte. Am uitat cum e să mă îndrăgostesc. Am ziduri și nicio comoară în mijloc.  Nu promit nimic.   Și nu fac compromisuri. Mă lupt cu un sistem cretin  și câteodată chiar din stradă. Fac liste în agende negre și serioase, rup foile la calendar câteodată nemulțumită dar câteodată mai mulțumită decât mulți.

Lucrurile importante se leagă și se așează. Celelalte nu. Azi am calculat pauzele de soare dintre rafalele de ploaie și am fugit să-mi cumpăr lapte și țigări. Nu am calculat bine și m-a prins ploaia și eu mă gândeam continuu că umbrela mea e stricată și e probabil una dintre ultimele ploi de care o să mă ferească. Ploaia făcea zgomot des de fâș întins și de spițe metalice desprinse. Am observat că doar sub crengile de nuc ploaia tace. Când eram mică știu că bunicul ducea umbrelele la reparat la un atelier mic cu o vitrină plină de umbrele stricate și un geam murdar undeva pe o străduță din centrul Galațiului. Aveam umbrele mari cu mânere întoarse ca de baston și vârf metalic ce se auzea pe asfalt ca un toc cui de pantof. Azi am dus acasă puțină ploaie cu umbrela mea mică și mov și am lăsat-o deschisă în hol unde a adunat rapid pisicile sub ea. Umbrelele au același efect ca și cutiile. Pentru pisici.
Apoi m-a speriat o rafală de grindină pe ferestrele înclinate de mansardă. Îmi venea să mă bag și eu ghemotoc sub umbrela mov.
Acum a ieșit soarele și eu am stare de ținut monolog absurd și înflăcărat la o masă cu voi, într-un restaurant din Brașov, privite de un clovn flămând. Exact cum ai ținut tu.
Mi-e dor de o noapte albă și de o senzație nouă. Trebuie să scap cumva de dezamăgirea asta seacă.

Momentul ăla când ne ridicăm de jos hotărâți să ne scuturăm de regrete, stări aiurea, oameni nocivi și relații toxice și parcă știm exact ce trebuie să facem. Ștergem dungi de rimel întins pe obraji, încleștăm dinții și șuieram cu pumnii strânși: Da, asta trebuie să fac! Și am senzația că nu ne dăm seama că toate gândurile ne încep cu trebuie și că nu apucăm în direcția a e ceea ce vrem să facem ci doar a ceea ce credem că trebuie.

Trebuie ăsta e așa un bullshit și ne reduce la 0 tot ce vrem și ce simțim încât am senzația că ne anulează efectiv pe noi.

Oscilăm în a aplica reguli stupide în jocul ăsta al sufletelor, practicăm gelozii și sincerități contrafăcute sau împachetate țipător, ne agățăm de orice rezultat favorabil care ne susține acel trebuia și continuăm pe direcții inventate de alții. Continuăm să ne exprimăm în moduri categorice care cuprind atât de puțin realitatea din interiorul nostru dar destul de vagi încât să nu fie considerate minciuni.

Și-apoi vine momentul următor când toate direcțiile începute cu trebuie te duc într-un fel de închisoare cretină din care și cel mai simplu vreau rănește prea multe alte suflete.

Ar trebui doar mai bine semnalizat drumul ăla cu: mi-e bine și îmi face bine? vreau! nu-mi face bine, m-apasă și-mi dă stare aiurea? nu vreau! Nu-i simplu nici ăsta dar se merge pe el cu pași mici, fără așteptări dar și fără amenințări. Hotărât dar încet. Safe.

Așteptând vremuri mai bune pentru sufletul și mintea mea ciudată. Play it soft.

Pe deocamdată,
Liz

“When you’ve got it, you want—oh, you don’t quite know what it is you do want, but it just fairly makes your heart ache, you want it so!” (Mark Twain)

Cu primăvara ne revine și cheful. Ne dispar stările de pus pilota în cap, articolele scrise și citite se răresc, newsfeed-ul e plin de check-in-uri la bere pe terase cu muzică bună, filmele nu se mai văd singur acasă ci în gașcă mare printre felii de pizza și glume bizare, dragostea nu se mai trăiește calm în fața ecranului ci nebun cu telefoane, întâlniri și plimbări iar planurile încep să includă înghețată, festivaluri și corturi.

Ne mângâie sufletul oameni ce vandalizează în miez de noapte doar o crenguță de liliac înflorit ca apoi să o ofere awkward dar zâmbitori sau oameni ce ne oferă același buchet de lăcrămioare de două ori pentru că îl uităm pe rafturi ce nu mai sunt ale noastre.

În una dintre zilele astea vesele am intrat cu capul în crengile unui copac înflorit trimițând mesaje evil pline de cascade și halbe de bere cuiva care avea nevoie urgentă de o toaletă. În altă zi am cunoscut un băiat frumos care se plimba lejer cu bicicleta prin cartier și era să dea peste mine în timp ce traversam o alee. Ne-am oprit la distanță safe și am zâmbit unul la altul minute în șir ca să ne treacă sperietura ciocnirii. De-atunci mă salută vesel. În altă seară am pus la loc în rafturi ce aveam în coșul de cumpărături pentru că destinația propusă, acasă, s-a schimbat brusc în centru, bar și vin.

Diminețile-s proaspete și curate, serile sunt calde și faine iar nopțile sunt nebune și pasionale.

Nu simt sărbătorile dar simt primăvara. Anul trecut pe vremea asta eram la Galați. Azi strâng în brațe femeile mele doar în gând și-aștept planul următor: la mine, la voi sau la mijloc.

“When spring came, even the false spring, there were no problems except where to be happiest. The only thing that could spoil a day was people and if you could keep from making engagements, each day had no limits. People were always the limiters of happiness except for the very few that were as good as spring itself.” (Hemingway)

Visez în ultimul hal dar dau prea puține șanse oamenilor. Adun dezamăgiri din lucruri mici și par a mă înconjura cu indiferență. În același timp, eu simt că mă implic prea mult și mă atac la orice. Poate pentru că visez în ultimul hal.
Mi-am pierdut acum două zile un cercel hoinărind prin cartier. Ieri seară am reluat drumul și l-am găsit fără să-l caut neapărat. Mă aștepta.
Muzică bună și lăcrămioare încă neînflorite într-o grădină prea departe. Something diabolical.
O cafea pe o terasă mult prea aproape. Seara. I need filters and shadows to be pretty.
Pisicile se rostogolesc după petele de soare de pe parchet și mie mi se face dor de mare.
Ridic din umeri și mă cred mai frumoasă decât sunt.
Eh. Sunt atât de multe de trăit și eu trebuie să le iau pe rând.
Liz

Seară cu seară și cuvânt după cuvânt, viața se-așează frumos la locul ei și-ți răscolește părți ascunse și uitate, părți neștiute și nebănuite.

The feeling of great enthusiasm and eagerness can make your body feel weak and your mind slowly to shut down. All you need is a soul as dark, comfortable and quiet like yours for a few moments, maybe days, to crawl inside and rest.  After that you can start living life to the fullest. Summer is almost here.

—

 Sunt obosită și mă mișc încet pe străzi încă necunoscute. Zâmbesc și răspund la întrebări fâstâcindu-mă. Primesc buchete mari de narcise de abia le pot cuprinde în mână și nu-mi pun întrebări despre semnificația lor, a gestului sau a motivului bărbatului frumos ce mi le-a oferit la un colț de stradă prea aglomerat. N-ar trebui să existe un alt motiv de a oferi flori unei femei decât bucuria primirii lor. Ah, liliac și lăcrămioare. Mai ales lăcrămioare.

—

 Primăvara aste ne vrea altfel. Se schimbă anotimpul și în noi, se schimbă dragostea și sentimentul împlinirii în “€œnu-i ce voiam!” și “€œvreau altceva!”. Se schimbă independența mult aclamată în singurătate recunoscută calm. Se schimbă zâmbet încrezător în oglindă în complex mic și-nțepator. Se schimbă. Și schimbarea o acceptăm din ce în ce mai greu. Cu fiecare primăvară. Primăvara când plouă, plouă acid cu stropi mici de pesimism și melancolie, și-ntotdeauna după ploaie suntem mai optimiști ca niciodată. Știe primăvara ce face.

—

Îmi trece și nu mă lași să-mi treacă.

Liz