Lucrurile importante se leagă și se așează. Celelalte nu. Azi am calculat pauzele de soare dintre rafalele de ploaie și am fugit să-mi cumpăr lapte și țigări. Nu am calculat bine și m-a prins ploaia și eu mă gândeam continuu că umbrela mea e stricată și e probabil una dintre ultimele ploi de care o să mă ferească. Ploaia făcea zgomot des de fâș întins și de spițe metalice desprinse. Am observat că doar sub crengile de nuc ploaia tace. Când eram mică știu că bunicul ducea umbrelele la reparat la un atelier mic cu o vitrină plină de umbrele stricate și un geam murdar undeva pe o străduță din centrul Galațiului. Aveam umbrele mari cu mânere întoarse ca de baston și vârf metalic ce se auzea pe asfalt ca un toc cui de pantof. Azi am dus acasă puțină ploaie cu umbrela mea mică și mov și am lăsat-o deschisă în hol unde a adunat rapid pisicile sub ea. Umbrelele au același efect ca și cutiile. Pentru pisici.
Apoi m-a speriat o rafală de grindină pe ferestrele înclinate de mansardă. Îmi venea să mă bag și eu ghemotoc sub umbrela mov.
Acum a ieșit soarele și eu am stare de ținut monolog absurd și înflăcărat la o masă cu voi, într-un restaurant din Brașov, privite de un clovn flămând. Exact cum ai ținut tu.
Mi-e dor de o noapte albă și de o senzație nouă. Trebuie să scap cumva de dezamăgirea asta seacă.

Momentul ăla când ne ridicăm de jos hotărâți să ne scuturăm de regrete, stări aiurea, oameni nocivi și relații toxice și parcă știm exact ce trebuie să facem. Ștergem dungi de rimel întins pe obraji, încleștăm dinții și șuieram cu pumnii strânși: Da, asta trebuie să fac! Și am senzația că nu ne dăm seama că toate gândurile ne încep cu trebuie și că nu apucăm în direcția a e ceea ce vrem să facem ci doar a ceea ce credem că trebuie.

Trebuie ăsta e așa un bullshit și ne reduce la 0 tot ce vrem și ce simțim încât am senzația că ne anulează efectiv pe noi.

Oscilăm în a aplica reguli stupide în jocul ăsta al sufletelor, practicăm gelozii și sincerități contrafăcute sau împachetate țipător, ne agățăm de orice rezultat favorabil care ne susține acel trebuia și continuăm pe direcții inventate de alții. Continuăm să ne exprimăm în moduri categorice care cuprind atât de puțin realitatea din interiorul nostru dar destul de vagi încât să nu fie considerate minciuni.

Și-apoi vine momentul următor când toate direcțiile începute cu trebuie te duc într-un fel de închisoare cretină din care și cel mai simplu vreau rănește prea multe alte suflete.

Ar trebui doar mai bine semnalizat drumul ăla cu: mi-e bine și îmi face bine? vreau! nu-mi face bine, m-apasă și-mi dă stare aiurea? nu vreau! Nu-i simplu nici ăsta dar se merge pe el cu pași mici, fără așteptări dar și fără amenințări. Hotărât dar încet. Safe.

Așteptând vremuri mai bune pentru sufletul și mintea mea ciudată. Play it soft.

Pe deocamdată,
Liz

“When you’ve got it, you want—oh, you don’t quite know what it is you do want, but it just fairly makes your heart ache, you want it so!” (Mark Twain)

Cu primăvara ne revine și cheful. Ne dispar stările de pus pilota în cap, articolele scrise și citite se răresc, newsfeed-ul e plin de check-in-uri la bere pe terase cu muzică bună, filmele nu se mai văd singur acasă ci în gașcă mare printre felii de pizza și glume bizare, dragostea nu se mai trăiește calm în fața ecranului ci nebun cu telefoane, întâlniri și plimbări iar planurile încep să includă înghețată, festivaluri și corturi.

Ne mângâie sufletul oameni ce vandalizează în miez de noapte doar o crenguță de liliac înflorit ca apoi să o ofere awkward dar zâmbitori sau oameni ce ne oferă același buchet de lăcrămioare de două ori pentru că îl uităm pe rafturi ce nu mai sunt ale noastre.

În una dintre zilele astea vesele am intrat cu capul în crengile unui copac înflorit trimițând mesaje evil pline de cascade și halbe de bere cuiva care avea nevoie urgentă de o toaletă. În altă zi am cunoscut un băiat frumos care se plimba lejer cu bicicleta prin cartier și era să dea peste mine în timp ce traversam o alee. Ne-am oprit la distanță safe și am zâmbit unul la altul minute în șir ca să ne treacă sperietura ciocnirii. De-atunci mă salută vesel. În altă seară am pus la loc în rafturi ce aveam în coșul de cumpărături pentru că destinația propusă, acasă, s-a schimbat brusc în centru, bar și vin.

Diminețile-s proaspete și curate, serile sunt calde și faine iar nopțile sunt nebune și pasionale.

Nu simt sărbătorile dar simt primăvara. Anul trecut pe vremea asta eram la Galați. Azi strâng în brațe femeile mele doar în gând și-aștept planul următor: la mine, la voi sau la mijloc.

“When spring came, even the false spring, there were no problems except where to be happiest. The only thing that could spoil a day was people and if you could keep from making engagements, each day had no limits. People were always the limiters of happiness except for the very few that were as good as spring itself.” (Hemingway)

Visez în ultimul hal dar dau prea puține șanse oamenilor. Adun dezamăgiri din lucruri mici și par a mă înconjura cu indiferență. În același timp, eu simt că mă implic prea mult și mă atac la orice. Poate pentru că visez în ultimul hal.
Mi-am pierdut acum două zile un cercel hoinărind prin cartier. Ieri seară am reluat drumul și l-am găsit fără să-l caut neapărat. Mă aștepta.
Muzică bună și lăcrămioare încă neînflorite într-o grădină prea departe. Something diabolical.
O cafea pe o terasă mult prea aproape. Seara. I need filters and shadows to be pretty.
Pisicile se rostogolesc după petele de soare de pe parchet și mie mi se face dor de mare.
Ridic din umeri și mă cred mai frumoasă decât sunt.
Eh. Sunt atât de multe de trăit și eu trebuie să le iau pe rând.
Liz

Seară cu seară și cuvânt după cuvânt, viața se-așează frumos la locul ei și-ți răscolește părți ascunse și uitate, părți neștiute și nebănuite.

The feeling of great enthusiasm and eagerness can make your body feel weak and your mind slowly to shut down. All you need is a soul as dark, comfortable and quiet like yours for a few moments, maybe days, to crawl inside and rest.  After that you can start living life to the fullest. Summer is almost here.

—

 Sunt obosită și mă mișc încet pe străzi încă necunoscute. Zâmbesc și răspund la întrebări fâstâcindu-mă. Primesc buchete mari de narcise de abia le pot cuprinde în mână și nu-mi pun întrebări despre semnificația lor, a gestului sau a motivului bărbatului frumos ce mi le-a oferit la un colț de stradă prea aglomerat. N-ar trebui să existe un alt motiv de a oferi flori unei femei decât bucuria primirii lor. Ah, liliac și lăcrămioare. Mai ales lăcrămioare.

—

 Primăvara aste ne vrea altfel. Se schimbă anotimpul și în noi, se schimbă dragostea și sentimentul împlinirii în “€œnu-i ce voiam!” și “€œvreau altceva!”. Se schimbă independența mult aclamată în singurătate recunoscută calm. Se schimbă zâmbet încrezător în oglindă în complex mic și-nțepator. Se schimbă. Și schimbarea o acceptăm din ce în ce mai greu. Cu fiecare primăvară. Primăvara când plouă, plouă acid cu stropi mici de pesimism și melancolie, și-ntotdeauna după ploaie suntem mai optimiști ca niciodată. Știe primăvara ce face.

—

Îmi trece și nu mă lași să-mi treacă.

Liz

Gata. E liniște. Sunt magnolii roz înflorite tot drumul spre casă. Sunt curți frumoase cu St. Bernarzi mari și alintați, cu metiși ciocolatii și veseli, cu ciobănești germani și huski plini de energie în vârful cozilor. Sunt poteci cu iarbă mare și udă dimineața și automate de cafea Lavazza. Sunt stații pline de studenți și baruri rock cu terase mari. Sunt pisici portocalii și prieteni aproape. Sunt hoteluri mari precum castelele din povești și case cu ferestre înalte la etaj unde fete tinere își bronzează picioarele pe pervazuri. Sunt balcoane pline de flori și cupluri ce-și beau cafeaua dimineața la aer.

Scările ce duc la ușa mea scârțâie și fac zgomot de lemn. Știu când urci și-ți știu și starea deși pașii nu ți i-am auzit încă. Prima noapte pe canapea pentru că patul era plin de haine. Prima noapte în patul moale cu perne mari. Prima baie. Prima furtună. Prima cafea la ibric. Primul film. Prima migrenă. Primul plan și primul dor. De tine. Hai.

Liz