Luiza. De la ea am numele. Şi dorinţa de a mă întoarce în Bucureşti unde ea locuieşte de când mă ştiu eu. E singurul loc unde ştiu să ajung de la gară. Şi e locul care mie îmi aminteşte de o copilărie frumoasă cu pepsi la navetă şi adidaşi Le coq sportif, cu adeziv, tenis de câmp cu Sergiu Nicolaescu (yeah, i’m that old) şi cursuri de înot la ştrand. M-am întors după mulţi ani în casa unde Luiza a îmbătrânit vesel. Şi eu vreau să îmbătrânesc ca ea. Vesel.
În casa ei timpul a stat în loc. Lucrurile, mobila, aerul. Toate sunt noi aşa cum erau şi acum 20 de ani şi acum 10 ani când am fost. Sunt aceleaşi. Sunt proaspete. Sunt neschimbate. Nu ştiu cum a reuşit. Perdelele cu romburi sunt luminoase şi elegante, mobila lucioasă, draperiile de catifea grele, chiuveta din bucătărie de fontă, albă, nouă şi curată, dulapurile miros a săpunuri fine, cămara din bucătărie a esenţe aromate şi pe frigider are un post-it cu scrisul meu, din ’98, puţin decolorat.
La ea mesele se iau pe masa de lemn masiv şi lăcuit din sufragerie. Întinde ştergare curate şi apretate şi scoate veselă din set. Acelaşi set parcă nefolosit. Pe masa asta, când eram mică, îmi amintesc că întindeau seara o covertura mare de catifea şi jucau canastă cu două seturi de cărţi de joc. Pe servanta mare, ţin minte, era un magnetofon la care nanul meu asculta încet Europa Liberă apoi scria la maşina de scris, câteva ore, concentrat. Nanul nu mai e şi Luiza mai face politică dar mult mai calm. Luiza e monarhistă. Îmi place aşa de ea. În vitrină are o broşă de argint, o coroană regală prinsă elegant pe un tricolor. Urmăreşte familiile regale şi nunţile lor, evenimentele şi ţinutele. Le comentează admirativ. Luiza e mică şi veselă. Îşi pune seara bigudiuri şi miroase a parfum franţuzesc. Face glume şi râde mult, dă sfaturi frumoase şi aude doar ce vrea să audă.
Niciodată nu mi-a zis doar Oana sau doar Luiza. Mi-a zis Oana-Luiza. Pe un tricou colorat, primit cadou a văzut scris Liz şi s-a bucurat: vaai, ce frumos, Liz de la Luiza.
