Examen la engleză amestecat cu musical mood. Ochii tăi mă încălzesc din orice poziţie. Mă scutur violent la cuvinte vulgare. Dai stare blanda de protector. Zâmbesc la mâna ta care-mi primeşte sărutul în palmă. Uit ce gândesc când îmi răsufli cald pe gât. Dor de un film plângăcios. Lipsa unei femei ce-o-mbratisam moale şi cald. Rock mult azi vreau. Atât.

Singurătatea şi suferinţa declarată atrag. Ironie şi doze mari de nihil dau mistere şi nevoia de a le dezlega. Stări de bine impuse şi povestite dau dependenţă de citit. Şi invidiat.

Nu am o viaţă perfectă. Nici pe departe. Nu am prieteni perfecţi. Nici atât. Oricând mă pot trăda cum unii au făcut-o. Oricând mă pot răni şi s-a văzut. Oricând mă pot dezamăgi şi nu am nici o îndoială. Dar nu am să trăiesc cu gândul că mă paşte o nenorocire, nu am să trăiesc cu gândul la defectele mele sau ale lor, nu am să analizez răutatea şi atacurile înconjurătoare şi nici nu am să las neîncrederea nefondata în gândurile mele. Am să mă bucur de zâmbetele lor şi-am să cred fiecare idee, declaraţie şi compliment. Am să îi cred ideali până la proba contrarie pe care nu o caut. O vor arăta singuri dacă e cazul.

Ştiu să recunosc atunci când greşesc şi plâng des după oameni. Mi-e ciudă. Regrete am şi mi le contorizez.
Rele din viaţă mi se întâmplă. Ar trebui să fac depresii că anul trecut îmi permiteam orice şi-acum, financiar, sunt falimentară? Ar trebui să fac depresii că am predat un leasing ce mă făcea atât de mândră doi ani cât l-am considerat cea mai mare realizare de când am firmă. Să se îngrijoreze alţii de criză. Un frape rece întotdeauna o să-mi permit să-mpart cu tine. Câteva zile-n cort la mare nu-s irealizabile material. Viaţa e atât de uşoară când realizezi că iubirea e cea mai importantă.
Musical mood…

Stone Sour – Through Glass
Asculta mai multe audio Muzica

Sunt oameni tineri şi frumoşi, agitaţi sau adormiţi, depresivi sau veseli, nebuni sau cuminţi, iubind sau căutând iubire. Mă laud pe blog cu ei pentru că prin blog i-am cunoscut. Unii au bloguri, alţii doar citesc şi toţi îmi luminează ziua când apar. Şi-apoi n-au cum să nu fie adorabili trântiţi lejer în fotolii albastre, adormind atârnaţi pe margini moi de burete pluşat, jucându-se în păr, tăvălindu-se pe mochetă, cântând la chitară, mâncând pizza, jucând tenis de masă în chiote de victorie, ieşind forţat afară în ploaia caldă de vară, învăţând împreună pentru examene, împărţind gumă roz sau pur şi simplu iubind. Împreună cu ei am creat senzaţia locului magic, fotoliilor paranormale şi fereastră care îmbie la sărutat, împreună cu ei am botezat soba, am recunoscut supremaţia cainelului lup şi am votat găzduirea unei familii de rândunele. Şi au învăţat că în Împărăţia Lizului e bine să fii sincer. Cam tot ce ţi se cere. Şi-apoi primeşti din toate necondiţionat, şi toată lumea râde, iubeşte şi săruta, aleargă, strânge-n braţe, ascultă muzică şi filosofează, cântă, recomanda muzică şi crează tricouri. Ne este bine împreună. Pufuleţi, trufe, cireşe, suc, cafea, şniţele de pui, gumă, cipsuri, tort şi vreo 11 oameni frumoşi. Cei mai frumoşi.
LATER EDIT: Fotografii erau mai multe dar unii au ezitat la ideea de a aparea pe blog. Dar sunt. Si ei se stiu care.

Puternic şi hotărât să mă salvezi. M-ai luat de mână şi de data asta m-ai ţinut strâns să nu mă retrag. “Cu trenul n-ai mai fost demult! Ştiu eu!” Ştii tot, nu am secrete faţă de tine. Şi nu ştiu cum ai profitat de ameţeala mea şi vâjâitul grabei cu care mă trăgeai prin gară că m-am trezit respirând într-un compartiment cu tine privindu-mă de jos, lângă genunchii mei. Privindu-ţi ochii, părul şi buza de jos am uitat să te-ntreb unde mergem. Deşi mereu răspunsul e oriunde! Cu cearcăne şi urme prospete de lacrimi, cu dungi întunecate de rimel, cu unghii negre-adânc înfipte-n palme, cu tremurat uşor şi păr nepieptanat… cu toate astea mă iubeşti. O noapte neagră ne-a primit într-un oraş ce parcă ne-aştepta demult. Tăceai şi mă ţineai aproape. Credeam că dacă zic ceva stric tot. Oftam şi-atunci tu îmi zâmbeai dement. Ştiai ce faci. Planificai neprevăzutul. Imprevizibil prevedeai. Senzaţia, sărutul şi îmbrăţişarea pe strada aia cu felinare, oameni şi dughene. Mi-ai arătat un câine mic cu degetul şi am avut curajul să te imit timid zâmbind spre un motan portocaliu pe un pervaz. Părea c-aşteaptă. Te-ai aplecat şi mi-ai legat şiretul care atârna, mi-ai ciufulit părul lejer şi-ai scos din buzunar o eugenie. “O împărţim?”
Un parc fără ţânţari, o poartă mare ruginită şi o căsuţă c-un fotoliu vechi. Mă cunoşteau şi habar n-am de unde. Spre dimineaţă când ţi-am mulţumit te-ai întristat puţin. Glasul meu era al unui om condamnat nu salvat.
Am adormit tot drumul înapoi cu buzele pe gâtul tău. Nu m-am trezit nici acum.

Cel mai bun mod de a te înconjura cu prieteni buni este sacrificiul. Cea mai bună probă pentru oamenii din jurul tău este încrederea necondiţionată şi sinceritatea. Le dai, le oferi nelimitat în timp sau cantitativ. Şi astfel ei se aleg şi se cern. Încet încet le vezi adevărata faţă. Şi nu are de ce să îţi pară rău. Pentru un sfat pe care acum ştii că nu îl merită? Pentru un zâmbet? Pentru un compromis apreciat la timpul lui dar mai apoi călcat în picioare? Nu, nu trebuie să-ţi pară rău. Astfel, dăruind şi crezând în omul ăla poate ai avut sau ţi-ai imaginat momente frumoase. Veţi spune, dar dezamăgirea adevăratei calităţi a omului? E mare! E foarte mare şi dureroasă. Şi care-i partea bună? Partea bună e că, în timp, culmea, rămân lângă tine nişte oameni. Şi existenţa lor face dezamăgirile celelalte să nu conteze. Nu are rost să ne ferim atât de tare de dezamăgiri încât să îndepărtăm şi până şi oamenii care merită să rămână lângă noi până la sfârşit. Acesta este motivul pentru care le zâmbesc unora cu subanteles. Acesta este motivul pentru care sunt rea. Justificat. Pentru că încrederea mea a fost primită şi sinceritatea folosită ca avantaj la un moment dat. Mai apoi am fost apostrofată când acuzam de trădare şi făcută să-mi cer scuze şi să plec capul în faţa semnelor unei mari iubiri. Ca mai apoi, când toate astea s-au dovedit bullshit să mi se trântească ‘viaţa mea personală trebuie să stea departe de…’. Acum mă simt un pic sub asediu. Pentru că sunt oameni care după ce mi-au călcat în picioare încrederea, m-au certat şi privit cu toată gamă de sentimente: de la acuzatoare la scârbă, după ce m-au jignit pe mine şi prietenii mei acum au tupeul să le zâmbesc sincer, să îi primesc în anturajul meu şi eventual, cu rugămintea, să nu fiu rea.
Facem aşa: ia-ţi viaţa personală, indragostelile superficiale şi fiţele departe de mine, astfel nici un cavaler de-al tău nu va fi nevoie să-ţi mai ia apărarea pe care cred că poţi şi singură dacă ai avea argumente. Şi chiar de stârnesc altă furtună nu-mi păsa. Eşti singura care dai iz de telenovelă ultimei luni. Nu am primit nici un “îmi pare rău” şi-l merităm. Tu ai primit destui. Stop.
Sunt oare singurul om care când spun că iubesc, chiar iubesc şi când spun că îmi pare rău, chiar îmi pare rău? Îmi pare rău, nu am nevoie de starea rea pe care mi-o dai. Poate fara motiv. Poate cu motiv. Dar nu ma simt bine in preajma ta. Stai deoparte. Vrei? Te rog!