If you jump off a bridge I’ll be there saving your retarded ass!!!

by

Îmi pare rău că nu eşti my best friend… Dacă ai fi ar trebui să intrii în clişeu.
Cineva care ne-a văzut împreună ne-a întrebat dacă suntem “surori”. Altcineva m-a catalogat ca fiind în clasa a 11-a şi pe el l-a întrebat ce meserie are. Un amic “cretin” (afectuos vorbind) ne atribuie gânduri imorale şi ilegale. Din invidie, zic. Alt bun prieten se simte exclus şi poate chiar îi pare rău că ne-a făcut cunoştinţă. O pietena exuberantă concluzionează zâmbind că ce îmi place mie îi place şi lui şi invers. Un “boem şi cinic” coleg ne analizează profund şi ne cataloghează pertinent ca best friends. Şi toţi ne invidiază. Şi totuşi…
Prietenii cei mai buni pot sta fără să vorbească fixând un ceas digital ce-şi schimbă minutele şi doar simţindu-se bine în compania celuilalt sau pot vorbi la telefon minute întregi despre diverse. Prietenii cei mai buni îşi ştiu garderobele pe de rost (spunea un site). Aprob.
Când unul zâmbeşte, şi celalat zâmbeşte orcat de supărat ar fi. Când unul plânge, şi celălalt va plânge.
Sentimentul frumos, blasfemic şi exagerat de la “Când te-am întâlnit mi-a pus Dumnezeu mâna în cap” până la ” Dumnezeu stă în poziţia lui Buddha în capul meu” e reciproc. Şi e rewarding să îşi atribuie toate lucrurile extraordinare ce li se întâmplă în ultimul timp, unul celuilalt.
Prietenii cei mai buni zâmbesc stupid la amintirea glumelor comune. Şi-apoi îşi povestesc. Se culturalizează reciproc. Îşi fac reproşuri din cele mai ciudate că apoi să se complimenteze cel mai profund posibil. Tot ei ascultă muzică la o singură pereche de căşti împreună deşi device-urile lor separate reproduc acelaşi playlist. Şi se pot plimba cu drag prin ploaie. Sau prin soare.
Prietenii cei mai buni bârfesc exagerat, îşi împrumută principii şi preferinţe de tot felul şi pentru ei nu există întrebări ce nu se pot pune. Pentru că ei îşi permit orice.
Dacă tu ai fi prietenul meu cel mai bun, eu ar trebui să mă bucur de indragosteala nouă şi frumoasă pe care ţi-o citesc în ochi şi poate chiar să ţi-o fi dorit cumva. Dacă ai fi prietenul meu cel mai bun te-ai supăra alintat când aş ştii toate bancurile pe care ai vrea să mi le spui şi mi-ai recunoaşte dreptul de a recita de fiecare dată “ţi-am spus eu!?.
Dacă ai fi prietenul meu cel mai bun ar trebui să te recunosc în descrieri online şi să mă văd pe mine, cu mândrie, între rânduri.
Dacă tu ai fi prietenul meu cel mai bun ar trebui să mă accepţi aşa cum sunt şi să-mi respecţi sentimentele şi fobiile şi poate să încerci să mi le vindeci cu naturaleţe, să fii spontan şi copilăros atunci când eu sunt şi serios atunci când situaţia o impune. Să-ncerci să îmi oferi ce simţi că mi-aş dori să-mi amintesc cum e. Banal precum o plimbare cu autobuzul sau o piesă de teatru. Profund ca o degustare din cele mai ciudate cafele într-o cafenea serioasă. Protector ca o alungare de cerşetori mici şi negri. Serios ca o invitaţie la un concert rock anunţat de un afiş ce ne-ar ţine prizonieri într-un pasaj. Nebun ca o cinste cu bere Stejar într-un club unde ai juca la playstation dorindu-ţi susţinerea mea morală.
Dacă ai fi prietenul meu cel mai bun ne-am putea alerga prin supermarketuri cumpărând/căutând/recomandând de la dvd writere şi suporturi de cd-uri în formă de butoi până la dvd-uri cu gay karaoke, cutii de tablă nefolositoare şi beţişoare de urechi, animale de pluş care cântă dând din urechi sau doar având ceva bile grele în părţi dorsale, căşti mici şi negre şi genţi hippi pentru al meu laptop.
Dacă ai fi prietenul meu cel mai bun am pierde ore hoinărind pe străzi, râzând nebuni de cizmuliţe roşii, mergători cu leoparzi strălucitori, babute care joacă la aparate de poker şi oameni îmbrăcaţi în trening “ce stau să izbucnească-n sport”.
Dacă ai fi prietenul meu cel mai bun, probabil, ţi-ar fi frică să nu mă fure o altă prietenie şi mie mi-ar plăcea încruntarea şi încordarea ta când ai simţi ca mi se oferă ce tu nu mi-ai oferit vreodată. Şi bucuria copilărească a tampeniilor pe care le facem în tandem. Şi relaxarea secretelor comune. Chill! I’ll always be your friend because I know too much!

De la vin, de la alb, de la apă sau de la minerală.

by


M-aşteaptă o lună grea. Zâmbesc. Luna cadourilor, oricare ar fi ea calendaristic sau nu. Decembrie sau februarie martie. Deoarece confecţionez cadouri. Frumos gând, aş zice. Simt nevoia de evadare şi odihnă. De lenevire somnoroasă-n pat cu-o carte-n mână. De raze chinuitoare de soare ce răzbat prin rulourile trase.
Vreau să îmi sune telefonul şi să mă bucure gândul. Să zic un bună slab şi-aproape adormit.
Nu vreau să scriu despre cartea ce-am terminat-o şi ce filosofii frumoase mi-a dat.
Nu vreau să-mi ordonez şifonierul cu haine. Ar arată urât nedezordonat.
Vreau frezii albe şi cireşe coapte. Un bol întreg. Din ambele.
Mi-e ciudă pe gânduri precum c-ar fi prea târziu. Pentru ceva, orice.
Zâmbete cunoscute, zâmbete noi şi zâmbete ce încă îmi lipsesc. Deci lumea îmi zâmbeşte.
Se nasc de niciunde pixuri cu puteri magice. Loiale le-am numit.
Vreau să mă ascund duminică cu-o carte nenceputa şi-un gând bizar de nenteleasa. Şi ceva “d” pe noptieră. Un grep.
Îmi iei un grep?
Mansarda adolescenţei mele în seara asta mi-a demonstrat că încă mă cunoaşte, iubeşte şi aşteaptă. Doar podul ce o prelungeşte pare mai înţelept.
Baloanele de săpun ascund un secret al numărului lor.
Am citit un blog care mi-a placut. Si-un altul.
M-au fericit zilele astea: un mail şi două poze, un bilet de autobuz, un mochacino, o privire fantastic de frumoasă, o melodie, o altă melodie, o promisiune, o declaraţie, un vis, atingerea unei mâini, o casă veche şi o amintire.

Post inevitabil despre bloguri în care voi abuza de termenul de blog.

by
Fără mare plăcere scriu acest post. Cred că la un moment dat fiecare bloger ajunge la concluzia că trebuie să îl scrie. Poate ca un disclaimer sau poate ca o explicaţie sau cine ştie cum sătul de-atâtea denigrări şi înjurături primite. Am blog. Sunt bloger. Am un blog personal ceea ce înseamnă că, pe lângă faptul că sunt cel mai aproape de definiţia şi destinaţia unei astfel de unelte cum a fost ea iniţial concepută, scriu diverse articole, cu subiect sau fără, cu interes general sau fără, cu şi despre mine, cu şi despre cine vreau şi simt eu să scriu. Nu am target. (sic!) Nu am limite (poate de bun simţ şi poate limitele mele de interes personal ca să zic aşa). Acesta este blogul meu personal, este ziarul meu gratuit despre nimic cu răspândire de la mică la foarte mică, este o fiţuică mâzgălită după bunul meu plac lipită pe-un stâlp undeva mult deasupra nivelului ochilor ca să fiu sigură că dacă chiar vrei să o citeşti trebuie să faci puţin efort şi nu îţi bag cu forţa aberaţiile în retină tocmai din acest motiv. Îmi place ideea de a avea blog, îmi place ideea de a scrie pe blog, îmi place ideea că cineva citeşte ce am scris. Nu urmăresc ceva anume având un blog. Scriu constant undeva la mijloc între ce-i considerat rar şi des. Nu sunt coerentă în subiecte şi taguri şi nici nu cred că aş putea fi. Nu ştiu foarte multe despre fenomen în sine dar învăţ pe parcurs. Nu înţeleg încă termenul asociat unor bloguri şi anume “de nişă”. Îmi place ideea de a-ţi face publice gândurile şi ideile, binenteles cele pe care simţi că vrei să le faci publice. Majoritatea blogurilor care le citesc sunt bloguri personale deşi şi încadrarea asta este vagă. Şi preferinţa de răsfoire e doar e o chestiune de gust în a alege blogurile pe care le citeşti. Sunt oameni care povestesc, la fel ca mulţi alţii, cum s-au trezit, cum şi-au băut cafeaua şi cum şi-au început ziua de muncă. Un mare nimic monoton care ni se întâmplă tuturor. Dar ei îl pot povesti atât de frumos încât dau stare de bine. Şi o dau povestind despre orice alt nimic din viaţa lor familiar şi noua celor ce-i citim. De aceea blogurile personale există şi unele au atâta succes. Pentru talentul de povestitor al celor ce le deţin şi implicit pentru starea de bine ce o dau cititorilor lor. Există prea multe bloguri despre nimic! So what? Să fie exact câţi oameni sunt. Fiecare cu acelaşi nimic povestit în stilul propriu. Ne trebuie mai multe bloguri specializate!(pr, marketing, advertising….) Pentru? Aveţi vre-o meserie comună, domeniu comun (job/carieră în speţă) de interes? Adunaţi-vă la un loc şi scrieţi despre ea/ele. Nu! Scriem toţi despre exact acelaşi lucru, în aceeaşi exacţi termeni (de specialitate, binenteles), cu exact aceleaşi principii enumerate (pentru că alea există ca şi teorie), cu exact aceleaşi surse citate, dar fiecare pe blogul lui, să fie clar! Aici am exagerat de amorul artei. Scuze! Deja mi-e frică să public postul ăsta. Nu am nimic cu blogurile politice sau de satiră politică pentru că-s diferite şi permit ideii personale să răzbată. Nu am nimic cu blogurile mondene sau de ştiri. Funcţionează pe principiul ziarelor şi revistelor. Dar blogurile la limita extremă a limbajului de lemn,care ne sfătuiesc greoi de citit cum să comunicăm şi să ne, cum stă treabă cu imaginea şi toate astea amestecate cu noua modalitate de comunicare numită blog şi cu un ton superior sunt enervante. Sper să nu-mi sară toţi în cap acum. Nu vreau să jignesc efectiv pe nimeni ci e doar o reacţie de autoapărare pe care-ncerc să o explic. Am citit bloguri despre cum ar trebui să fie un blog urmând principii demonstrate şi ce ar trebui să conţină şi sub ce formă dezapreciind din start blogurile personale despre nimic tocmai din principalul motiv că sunt despre nimic. Un blog interesant este un blog ca al lor plin de lucruri utile şi interesante despre ce ar trebui să ai pe un blog. Nu vă sună ceva rău?! Şi vestita contrazicere-n idei ar fi că eu sunt în targetul lor pentru că am blog şi ei scriu sfaturi despre cum ar trebui să mă comunic şi să comunic cu ajutorul blogului şi mă desfiinţează aberant zicând că blogerii ce scriu despre nimic oricum nu fac parte din targetul lor. Sunt doar idei desprinse din câteva articole. Şi am reacţionat. Nu toţi sunt la fel.
Va rog să mă iertaţi. Sunt inofensivă de felul meu. Şi-mi place blogul meu frustrat. Zâmbet.

Leapşa cu poza

by


De la Alice:

1. al patrulea folder din folderul cu poze … (My Pics/Munte Bran)
2. aleg a patra poza …
3. descriu poza, adică:In vara, se vede unde, eu ma oglindesc in oglinda ca sa zic asa, si tot oglindita in geam, de data asta, este si pisica Nouneim (botezata chiar aseara)
4. leapşa o fură 4 persoane (Ati auzit, paatru personee?!! Furati-o!)

Sunt a lor exact cat ei sunt ai mei.

by


Ce minte încâlcită pot să am!
Am să amestec o poveste despre o gaşcă ce s-a numit pe rând “Dream Team”, “Gaşcă debilă” şi-acum Team B (deşi suntem cam mulţi în comparaţie cu un biet Kenny) cu-o melodie ce-mi dă musical mood astă seară The Killers – Read My Mind.
Ei sunt cei ce se-adună spontan şi zgomotos. Tac din când în când filosofic. Pentru prea puţin timp. Împărăţia Lizului şi chiar grota acesteia cu canapele roşii şi mai rar câte un club zgomotos găzduieşte hohote şi aberaţii atât de imorale şi ilegale cum le-au categorisit de comun acord. Întotdeauna sunt de comun acord. Chiar şi când unii vor să se răfuiască în parcare cu furculiţe şi alte asemeni arme. Destul de des în cursul unei singure zile.
“On the corner of Main Street”
Niciodată nu lipseşte bârfa. Râd vesel de coincidenţe stranii şi-şi recomandă prieteneşte muzică de ascultat în stări diverse. Îşi dau sfaturi doar de dragul de a le da.
“Just tryin’ to keep it in line/You say you wanna move on and/ You say I’m falling behind”
Se respectă şi se analizează. Se plac. Figuri noi vin şi pleacă. Rămân doar cei ce insistă şi reuşesc să treacă de nebunia ce-i păzeşte. Împart secrete din priviri, se înţeleg fără să-şi vorbească, îşi simt stările de la kilometri distanţă şi se ascultă unii pe alţii cu plăcere. Adună amintiri şi confidenţe cu fiecare zi sau noapte ce trece.
“The good old days, the honest man;/The restless heart, the Promised Land/A subtle kiss that no one sees;/A broken wrist and a big trapeze”
Împart orice şi tot. Îşi dăruiesc unii altora zâmbete şi atacuri la orgolii, ghiocei şi mere mari şi dulci, limuzine şi paduri cu Opeth, ciocolată şi Hubba Bubba roz, shampoo bubbles şi desene. Schimbă random între ei ochelari de vedere, curele şi centuri, ţigări şi sticlele de bere, cabluri de date şi cărţi.
“Oh well I don’t mind, if you don’t mind/’Cause I don’t shine if you don’t shine”
Îşi creează dependenţe ciudate unii de alţii. Unul e soft şi hipi azi şi altul black pentru ca mâine alţii să se contrazică-n stări şi câteva principii. Unii fumează, alţii nu, altul poate, alta deloc. Unul iubeşte, alta nu, alţii poate, altul deloc.
Depresii şi situaţii criză le au, le simt şi-apoi le depăşesc atât de curajos şi împreună. Pentru că nici unuia nu-i este teamă să spună că îi pare rău. Şi-apoi, deasupra tuturor gesturilor, instinctul este cel care primează.
“It’s funny how you just break down/Waitin’ on some sign/I pull up to the front of your driveway/With magic soakin’ my spine”
Inventează cuvinte noi şi gesturi doar ale lor. Sunt geniali şi frumoşi. Se confesează fiecăruia în parte ca mai apoi versiunile să se suprapună şi-treaga gaşcă să poată să tragă o unică şi profundă concluzie comună. Experienţă unuia sau altuia devine sfat sau chiar experienţă comună a celorlalţi. Doar din încredere.
“The teenage queen, the loaded gun;/The drop dead dream, the Chosen One/A southern drawl, a world unseen;/A city wall and a trampoline”
Sunt zile când se reneagă unii pe alţii, când ale lor stări sunt amplificate şi contradictorii, când orgolii se ciocnesc zgomotos în aluzii transformate peste noapte. Sunt dăţi când se resping bizar fiecare ţipându-şi sus şi tare suprema ciudăţenie. Şi îşi promit în gând o despărţire definitivă dată de nervi, de transe şi de spooky dreams. Şi-apoi un gest, un zâmbet, o coincidenţa sau doar o fire mai puternică i-aduce iar grămadă punându-i să îşi recite frumos reproşurile ruşinoase ce se transformă brusc în aceleaşi râsete şi aberaţii, gesturi cretine şi-amuzante, stare de calm şi filosofie.
“Slippin’ în my faith until I fall/You never returned that call/ Woman, open the door, don’t let it sting/I wanna breathe that fire again”
Partea frumoasă e că toată povestea mi se aplică şi mie ca şi fiecăruia dintre ei. Pentru că ei suntem, de fapt, noi.
“Oh well I don’t mind, if you don’t mind/’Cause I don’t shine if you don’t shine/Before you jump/
Tell me what you find when you read my mind”
Put your back on me
Put your back on me
Put your back on me

The Killers – Read My Mind
Asculta mai multe audio Muzica »

Later(in the night) Edit: un fel de erata: s-a numit “drimtim” iar in loc de furculita ca si arma preferata de bataie in parcare era de fapt o presa de usturoi! Termenul “sensiblitofil” nu si-a gasit locul in aceasta poveste. Dar este tot din ea!

O altă Liz…

by


Pe 28 ianuarie vreo 7 ani la rând sărbătoream aniversarea unei relaţii… care nu a mai apucat şi a opta aniversare… şi totuşi iată că încă îmi amintesc cu drag şi zâmbet de om, de ani, de căţelul imens de pluş primit în dar ultima dată şi pe care scria “free dog” , de ceea ce însemna Fructul Soarelui pentru noi, de scrisori, telefoane şi de ceasul făcut cadou într-un pahar cu apă la 16 ani, de gusturi muzicale, cluburi şi gaşca de prieteni şi de minunatele petreceri. Îmi aduc perfect aminte emoţia cu care îl vedeam că mă aşteaptă în staţie la farmacie şi îi zăream geaca de departe sau cât de conştientă eram de mâna lui care o strângea pe-a mea ore întregi cât rezistăm să ne plimbăm prin frig. Ne cunoscusem la un majorat la mine în bloc drept pentru care ai mei minunaţi părinţi ştiau deja despre noutăţile din viaţa mea sentimentală fără să le spun, bârfa funcţionând minunat. Şi îmi amintesc prima oară când a venit la mine acasă după vreo două – trei luni de când ne cunoscusem, şi a venit pentru că eu fiind foarte răcită nu am putut să ies un weekend din casă şi era deja a doua săptămână de când nu mă văzuse. Mi-a sunat la uşă. Chiar de sunt 13 ani de-atunci îmi amintesc perfect cu ce era îmbrăcat, cum purta şapca trasă pe ochi, jeanşii lăsaţi pe talie în jos şi foarte largi, bluză largă şi portocalie pe care scria mare NO PARKING, îmi amintesc perfect parfumul sau, zâmbetul şi glasul. Anii următori ne-am plimbat nebuni şi îndrăgostiţi prin tot Galaţiul punând stăpânire pe cotloane de pe faleză sau de la zid, pe cafenele mici şi întunecate mirosind a bodegi, sau în scara blocului unde nu reuşeam să ne despărţim unul de altul când mă conducea. În timp am devenit cuplul inseparabil, invidiat de toată lumea şi acceptat de părinţi, bunici şi vecini. Nu ne mai întâlneam în staţie ci îl aşteptam acasă. Nu mai ieşeam în baruri ci ne beam cafeaua în camera mea. Nu îmi mai scria declaraţii în zăpada de-abia căzută pe faleză ci stăteam ore în şir privindu-l cum îmi desenează, doar pentru mine, diverse, orice… desene şi mesaje. Le-am păstrat pe toate. Într-o mapă neagră. Da, ştiu!
Mi-au rămas amintiri frumoase tare, desene multe, fotografii, melodii, ticuri verbale, un câine lup real, un câine de pluş şi-o armată de zeci de alte animale moi, scrisori şi haine şi mândria pentru a mea prima iubire perfectă.
Azi e aniversarea primei mele iubiri. Azi, dacă am să plâng, am să zâmbesc privind în gol sau pur şi simplu am să fiu melancolică, am să pretind să mă înţelegi!

Cred că din vina mea plouă …

by


Într-o zi plângeam după zăpadă… vroiam să ningă cu fulgi pufoşi… simţeam că doar ninsoarea mă poate vindeca. A nins în noaptea aia şi-a mea sclipire a ochilor s-a vindecat.
Cu-o zi în urmă îmi doream ploaia. Ceream şi invocam o ploaie lungă şi curată cu aer cald şi-umbrele colorate. Simţeam nevoia de un altfel de miros. Simţeam nevoia de păr ud şi ochi sclipitori, de străzi curate şi spălate cu căţei leoarcă şi nepăsători, de paşi grăbiţi şi gulere ridicate spre obraz, de picătura rece ce şi-a găsit loc pe după gulerul jaketei, de sărituri nebune peste bălţi ce îşi ascund adâncimea. Şi le-am primit. Pesemne că le merit.
Când plouă mult şi luminos simţurile mi se accentuează. Parfumul său adie altfel în zilele ploioase când se aşează lângă mine. În zile reci cu ger uscat se simte mai puţin. Până şi muzica-n maşină se-aude altfel când afară plouă. Trotoarele lucesc curate noaptea. Dunărea e singura care pare chinuită de nori.
Îmi place mult când plouă, clar.
Scenarii multe se pot scrie când intră ploaia în discuţie. Să ne gândim la lungi plimbări prin aer ud şi răcoros. Să ni se pară doar buzunarele uscate şi curate. Stropi reci să se ridice-n sus din spatele tenişilor uzi în ritmul paşilor puţin grăbiţi. Şi-apoi când nu mai rezistăm şi hainele ne sunt atât de ude, s-avem unde fugi nebuni să ne lipim de-o sobă caldă şi-un filtru să ne facă sfârâind un ceai fierbinte de lămâie. Lentile aburite. Zâmbete largi şi sincere. Stare de izolare paradoxal puternică. Pahare, mandarine şi gogoşi. Muzică.
Mi-am plănuit această zi pentru o curăţenie atentă în a Lizului Împărăţie. Pentru că plouă e aerul curat şi înăuntru, lumina este altfel prin geamurile mari la stradă şi poate singura lipsă simţită crunt pentru a fi o zi perfectă e o pisică ce-ar trebui să toarcă leneş pe-un fotoliu. Totu-i mai lent şi mai frumos.
Oftez, zâmbesc încet, clipesc mai des. Îţi mulţumesc.

Liz e prietena cu Captain Planet!

by






“From our powers combined…” aşa era parcă! În fine. Fără în fine. Iată ce i s-a întâmplat Lizului la miezul nopţii când se întorcea zâmbitoare acasă şi cu ceva aburi de vin alb ce o făceau să clipească des. În faţa blocului ei, ascunzându-se după un gard şi plângând o aştepta un căţel. Un caniş negru şi curat cu zgardă roşie şi lesă roşie. Lizului, brusc instantaneu şi deodată i s-au trezit toate instinctele protectoare şi salvatoare şi iat-o umblând o oră prin cartier, rupând din agenda roşie Campari foiţe şi încercând să le pună în scările blocurilor cu numărul de telefon şi minunăţia de căţel găsit după care e sigură că cineva plânge acum. E mic şi la început a crezut că e pui dar ceva apucături ale lighioanei i-au demonstrat maturitatea. E curat şi obişnuit în casă. S-a bucurat de atenţia Lizului toată seara, rozându-i drăgăstos papucii pufoşi, mâncându-i covrigeii mini brezel din castronel şi mulţumindu-i frumos pentru mâncarea de pisici (singura de care Liz dispunea) primită.
Astfel, Liz a ajuns azi la birou pe jos nefiind sigură de comportamentul respectivei entităţi creţe în maşină şi nici nu a avut încredere în capacităţile de copilot având în vedere că nu i se văd ochii. O plimbare frumoasă fredonând Snuff şi trăgând după ea un căţel.
Timpul anunţului. Blogeri gălăţeni, nu trebuie neapărat să scrieţi despre (poate nu aveţi timp sau poate nu vă interesează că cineva sigur plânge după animăluţul ăsta acum)ci doar spuneţi aşa ca titlu informativ oriunde vă învârtiţi voi “Cineva a găsit un caniş negru cu zgardă roşie, joi noapte”! E deajuns! Poate stăpânii lui, sau prietenii stăpânilor sau vecinii rudelor stăpânilor sau cine ştie mai cine aude şi îşi poate recupera alintătura! Liz locuieşte în zona Tribunalului, zonă unde crede că s-au întâmplat ambele evenimente: şi pierderea şi evident găsirea căţelului.

Vrei să ştii de ce… uite! Am să-ţi spun de ce!

by

(sursa foto)

Avea părul lung şi cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut în viaţa mea. Stăteam în cafenea la masă faţă-n faţă. Îmi era teamă să-l ating şi îl priveam până îmi dădeau lacrimile. Întindea încet mâna şi mi-o cerea pe-a mea. Mă speria mai tare. Ca şi atunci când mi-a spus că mă iubeşte. Şi l-am întrebat de ce. Mi-a raspuns cu Arc a lui Andries.

Arc
Asculta mai multe audio Muzica »

Dezghetul

by

Câteva zile agitate dar frumoase. Furtuni nebune de nisip întâmpinate curajos cu ochii deschişi. Mă încăpăţânam să cred că e zăpadă. Şi-am plâns. Şi am fugit la Bucureşti crezând în haos care vindecă. Şi-am vrut să fiu provinciala naivă şi inocentă care se miră de tot şi toate deşi acolo a crescut. Deşi îşi vede Bucureştiul des. M-am furişat pe străzi şi prin ministere, am fluierat în gând admirativ după femei frumoase cu fuste lungi şi negre de catifea şi fesuri împletite pe cârlionţi rebeli. Am cerut indicaţii băieţilor zâmbitori cu părul prea lung peste gulerul jacketelor. M-am sprijinit o jumătate de oră pe un afiş pe care scria PLOT SHOP. Şi îmi suna bine. Bucureştiul îmi face bine. Cu nebunie şi pasaje. Cu oameni altfel. Cu eu altfel. Am răspuns la telefonul unei mame indignate ce parcă nu credea că sunt atât de brusc aşa departe. Şi am şoptit zâmbind în telefon, făcând cu mâna frenetic unui domn cu bască şi fular “Oreste!!” Şi glasul mamei m-a trezit cum relata neîncrezătoare unui tată probabil: “E la Bucureşti! Vorbeşte cu Oreste!”
Şi am uitat de fructe dulci şi verzi. De creioane de ceară şi cum sunt ele făcute. De intrigi şi situaţii. De lacrimi care m-au durut şi care simt că le-am provocat.
Am respirat Capitala pe care toată lumea o renega şi pe care eu o iubesc.
M-am întors nouă şi veselă. M-am întors o nouă Liz. Fac planuri multe şi frumoase. Mă plimb prin parcuri ascultând muzică. Mă pierd în priviri pe care le iubesc. Fac promisiuni în gând pentru o tăcere împlinitoare. Aştept primăvara. Am să-i arăt parcul cu magnolii. Am să-i dăruiesc parcul cu magnolii.
Îmi lipsesc dureros de mult discuţiile cu un prieten. Nici măcar nu ştiu de ce le-am pierdut. Citesc o carte care mă face să visez. Ascult melodii ce mă fac să visez. Mi-am dezlegat propriile dileme şi enigme şi asta nu-mi dă decât fericire. Mică, puţină şi intensă.
Asteptand primavara si respirand abur prin fulare ma citesc pe mine cea de anul trecut. Mi-e dor de dragoste.