În vremuri de criză cauţi oameni puternici. Te-ai săturat de resemnarea şi dezamăgirea ciudată din ochii tuturor. De zâmbetul amar. În vremuri de criză vrei să întâlneşti oameni cu planuri de viitor şi sclipire optimistă. Cu entuziasmul nealterat şi încrederea proporţională. Îţi trebuie dovada vie că se poate. Îţi trebuie exemplul, stimularea, ambiţia şi speranţa. Sau poate doar un zâmbet pozitiv şi-o stare de bine.
Knock on the sky and listen to the sound.
Terapie ciudată. Nervi necontrolaţi. Nori de şerveţele mentolate şi-un nas roşu.
Nu vreau să mă plimb, nu vreau flori, nu vreau muzică tare. Vreau acasă şi puţină organizare. Zâmbesc. Haos nociv. Doar azi.
Am primit un sms, una pereche tenişi noi şi zambile. Eu încă aştept lăcrămioarele.
Coffeta, fervex şi o orhidee.
There are some remedies worse than the disease.
Drept pentru care
IPR mi-a guvernat auzul aseara. Cu doar doua melodii. Mi-au placut, drept urmare o sa imi mai!
Ador manusile fara degete, drept urmare am.
Urasc transportul in comun, drept urmare n-am???
House are un ochi foarte albastru pe o cana nu prea albastra, bleo deschis i-as spune. Am.
Doamna de la ‘magazinul de muzica’ mi-a zambit. M-a recunoscut pesemne. Stie ca toti clientii ei care vin dinspre magazinul meu au intrat la mine si au intrebat unde e magazinul Muzica. Sau poate clientii mei ce vin din partea cealalta intra la ea si intreaba de magazinul de cadouri personalizate. Ma fascineaza globurile disco din vitrina ei si milioardele de chitari atarnate de tavan. Drept urmare n-am si am avut!? Sau o sa?
Deja ati observat pesemne ca acest post nu-i scris cu diacritice. Am vrut (zambind in gand) sa ma solidarizez cu cineva ce se plangea de prea multi ‘ă’ in limba romana. Doar azi. Drept urmare.
Femininelor, nu-i asa ca daca ati lipsit de la scoala/cursuri/serviciu cateva zile, un gest cliseu de genul ‘frezii primite prin curier acasa’ sau ‘frezii ce v-asteapta sa reveniti in mediul comun’ va lichefiaza interiorul? O sa-i ofere! Drept urmare o sa-mi povesteasca.
Sticluta de snaps, ceai slab alcoolizat, geanta personalizata de Puf (THE Puf) si suvite de par ondulate frivol. Drept pentru care I R hapi.
Poze cretine, muzici bizare si stari de om indragostit. Drept pentru care-s vulnerabila prea!
Implant Pentru Refuz – Simplu si Greu
Asculta mai multe audio Muzica »
Implant Pentru Refuz – In interior
Asculta mai multe audio Muzica »
"a worthy moral, intellectual and emotional challenge"
Movie viewers, who are rarely required to strain their thought processes, will find “The Reader” a worthy moral, intellectual and emotional challenge. A thoughtful and plausible examination of guilt.
Am văzut aseară The Reader şi mi-a plăcut mai presus de cuvinte. Am avut lacrimi în ochi de la început până la sfârşit. “To the uninitiated, the film will be a harder sell.” spuneau site-urile şi le dau dreptate. Acum abia aştept să citesc The Reader, cartea şi să prelungesc senzaţia filmului. Văzusem săptămâna trecută The Curious Case… şi nu am putut scrie despre el. Mi-a plăcut, dar ca şi top senzaţie nu a fost povestea sau prestaţia ci mi-a rămas în minte cât de bine arăta Brad Pitt pe motocicletă în a doua jumătate a filmului. Şi o atât de superficială consideraţie nu e motiv de laudă. Apoi am văzut Slumdog… care deasemenea mi-a plăcut. Deosebită idee. Şi-atât. L-am văzut şi nu l-aş mai revedea. Nu am de ce. L-am digerat şi mi-a dat tot ce putea filmul ăla. The Reader cred că m-ar răscoli de fiecare data când l-aş vedea.
Michael Berg, “Kid” cum îl alintă Hanna, are 15 ani şi putem vedea atât de sensibil şi frumos cum toată povestea de-o vară îl maturizează încet încet. Am fost fermecată de cum i se transformă zâmbetul, gesturile şi declaraţiile în braţele unei femei ce are de două ori vârstă lui. Şi-apoi procesul aduce atâta dramă-n povestea lor şi te face să simţi atât de puternic cum alternează sentimentele lui Michael, cum ajunge la concluzii atât de importante pentru el, pentru ea şi-atât de neimportante pentru toată lumea, cum înţelege el că a ei condamnare vindecă, cum înţelege ea că a sa moarte vindecă.
David Kross mi s-a părut că seamănă cu Heath Ledger, iar Kate Winslet e genială în filmul asta.
Îşi merită nominalizări, Oscaruri şi-aplauze.
http://www.jewishjournal.com/
http://www.imdb.com/
To want is to buy but to live is to die…
Şi cunosc pe cineva căruia titlul ăsta o să-i sune bine. Şi-ar putea vorbi ore întregi despre cât de adevărat este titlul şi de ce crede asta. Şi-apoi ţi-ar argumenta cu un discurs într-o engleză frumoasă şi încrezătoare, relaxată şi moale. Dacă tot ai avea puterea să te arăţi confuz sau neelucidat ţi-ar desena scheme doar de el ştiute, cu seriozitate şi vorbind din experienţe ce te face să crezi că le-a trăit. Şi-apoi ar concluziona simplu şi frumos că el simte.
Cunosc pe altcineva căruia titlul i s-ar aplica aşa cum îl înţeleg eu. E genul de persoană ce trece prin stări de need, want, can’t buy, desire, buy şi eu aştept, încă aştept să ajungă la starea de live… O stare însă i-o recunosc ca fiind inventată special pentru el: smile. Păcat că a sa prezenţă e atât de rară, lately.
Şi-apoi fără nici o legătură cu titlul mai există cineva.
Ce-ar fi să ne putem juca pe casa de marcat?
Promit să nu mai roşesc următoarea data când te pipăi în căutarea imensului cub plin de gumite care nici măcar nu-mi plac!
Nici titlul meu de azi nu-mi place!
Am primit ieri primăvară într-un mail drăguţ plin de culoare şi sunete ce m-a şocat cu un motan mare şi portocaliu. Îmi plac motanii mari şi portocalii. Au ceva garfilzii ăştia în culoare sau înfăţişare, un fel de amestec de lene şi indiferenţă, de alintare şi comoditate ce pare să îţi vindece din start agitaţia.
"…şi Dumnezeu are depresii…"
Probabil era momentul pentru o depresie. Dacă gerul din ultimele zile n-a reuşit să bage o răceală-n organism, a reuşit să bage-n suflet. Mi-e rău. Mă încordez să refuz stresul. Mă chinui să resping motivele stresante şi-ajung să mă stresez încercând să fug de stres. O vreme atât de urâtă că ăsta nu are cum să nu te atingă. E uscat şi ger, e întunecat şi bate vântul tare. Îmi vine să ţip să fiu lăsată în pace. Poate am muncit prea mult şi mi-am luat doză necesară de spaţiu propriu prea rar. Deci, ca remediu natural, recomandăm vestita canapea roşie şi parfumul familiar al ceaiului cu lămâie. Şi o pisică m-ar putea salva. Am văzut eu într-un film. Şi-o ceartă groaznică cu isterii şi gesturi memorabile e funcţionabilă mai tot timpul. Pentru că e punctul final. De-acolo te întorci spre tine şi spre ce poţi, ce vrei, ce simţi.
Soba arde degeaba. Hainele le simt incomode. Mi-e frig în mine. Bizar, mă chinui să plâng şi mă strâmb ciudat şi îmi strâng ochii ca şi cum mi-ar şiroi lacrimi şi totuşi nu. Pedeapsa că să fie supremă nu pot nici să plâng.
Cu ultime puteri îmi derulez un film ca un rămas bun înainte de a cădea: un gând bun şi-un zâmbet înţelegător pentr-un prieten ce prea pluteşte pentru a ne vedea frustrarea, o ciufulire blândă şi-un sărut pe obrazul stâng al cuiva ce într-un colţ de suflet cred că m-ar putea salva de orice depresie şi din orice motiv cu doar un zâmbet, şi-apoi o plecăciune adâncă în faţa unei amintiri atât de vechi şi-atât de reale ce azi s-a smuls dintre propriile teste de schizofrenie acută pentru a fi arhanghelul Mihail şi-a decreta cu simplitate: “…şi Dumnezeu are depresii…”
Ma joc cu termeni si depresii…
Cafeaua-i rece, aerul e ud si migrena insistentă…
Sunt momente în viaţă când întâlneşti oameni surprinzători, neaşteptat şi brusc. Şi le recunoşti sclipirea compatibilă cu a ta. Ei riscă să te captiveze şi fascineze în aşa hal încât cu voia ta ajung să-ţi domine viaţa ta interioară sau cea socială. Cred că asta aşteaptă fiecare dintre noi. Omul cu sclipirea compatibilă care să ne dea peste cap universul ordonat şi să ne amestece întreg sistemul de valori. Dar şi ei sunt doar oameni. Şi oamenii vin şi pleacă. Sau rămân şi se transformă.
Dacă ai întâlnit până acum oameni surprinzători şi care ţi-au tulburat apele, conştient sau inconştient, aştepţi următoarea furtună. Ţi-o doreşti sau poate chiar o cauţi.
Dar căutarea poate fi riscantă. Poate fi o amestecătură de Fata Morgana cu efectul Placebo şi care să lase golul mai mare în urma iluziei de umplere. Ca un joc de puzzle cu o singură piesă lipsă. Şi o găseşti. E exact forma care îţi trebuie. Dar mult, mult mai mică. Sau poate nu continuă desenul şi nu-l întregeşte. Deci e degeaba!
Şi-apoi te mulţumeşti să speri în existenţa oamenilor speciali. Sau creşti şi-nveti s-aduni senzaţii din orice. Devii mai înţelept, şi-nveti să-ţi exploatezi slăbiciunile şi plăcerile, să-ţi intensifici pasiunile şi adorările, să întregeşti puzzle-ul cu forme create special de tine.
Cuburile Angelei si-o leapsa
M-am bucurat atat de tare (desi nu cunosteam intentia si am aflat intamplator) ca a mea rubrica in care va aratam frumoase scrieri ale Angelei si ma gandeam necontenit ca se vor termina candva, a contribuit cumva la nasterea blogului cu acelasi nume pe care chiar Angela ne va incanta cu o vorba buna, sfat sau sentiment…
Si-acum o leapsa de la ea:
SUNT foarte usor de facut fericita
AS VREA “… a warm bed, a kind word and unlimited power…” glumeam, desigur… sa iubesc mai des…
PASTREZ orice ma face sa retraiesc in amintire o senzatie frumoasa… oracole si caiete de amintiri, desene, post-it-uri mazgalite, colectii intregi de servetele, note de plata, scrisori, ambalaje, ticuri verbale si semne ciudate, carti si autografe, ziare vechi si maimutoi de plus.
MI-AS FI DORIT sa fi stiut mai multe, cred…
NU IMI PLACE cat de putin traiesc pisicile si replica/raspuns “prea tarziu!”
MA TEM de intuneric, tunete si lipsa dragostei
AUD si inteleg mai mult decat se rosteste
IMI PARE RAU ca exista lucruri pentru care imi pare rau
IMI PLAC clipele in care iubesc
NU SUNT violenta niciodata, isterica aproape deloc sau cu picioarele pe pamant …
DANSEZ sau nu…
“NICIODATA nu-i prea tarziu” as vrea sa fie adevarata…
RAR, dar intens si total!
PLANG des dar nu in public…
NU SUNT INTOTDEAUNA inteleasa dar sunt intotdeauna invidiata…
NU IMI PLACE DE MINE mai tot timpul dar supravietuiesc…
SUNT CONFUZA cand sunt copiata si imitata…
AM NEVOIE permanenta de dragoste
AR TREBUI, ar fi trebuit si o sa trebuiasca… si ce daca!
Si sa vedem ce sunt sau nu sunt, ce-ar trebui sau au nevoie: Dina, Cip si Softcrate
Prima şi-a doua parte.
Partea I – Ticket to Heaven
Două zile pline de iarnă în toată splendoarea ei: zăpadă pufoasă, ninsoare deasă şi ireal de frumoasă, brazi troieniti, dealuri asaltate de chicoteli şi saci de plastic, bulgări reci şi forme ciudate în zăpada proaspătă şi neatinsă.
Visez. Stresul, semnalul la telefon, wireless-ul sau criza mondială lipsesc cu desăvârşire. De fapt, aici, nici nu există cu adevărat.
Am fost la munte, acolo unde există doar:
*seri în miros şi zgomot de lemn ars, foşnet de pagini de carte întoarse leneş, pahare de ceai cu rom şi-o ciorbă bună gătită pe plită şi-nnebunindu-ne cu aroma…
*nasuri roşii, obraji îngheţaţi, zăpadă pe gene şi zâmbete strălucitoare, vânătăi, tăvăleli în mormane de nea şi rostogoliri pe pârtie în hohote de râs…
*muzică-n surdină, exces de Phoenix fredonat, pereţi de lemn curat, uşi care scârţâie familiar şi turtă dulce cu miere de albine şi ciocolată;
*fulare şi mănuşi atârnate pe colţuri de sobă fiebinte, bocancii uzi la gura sobei şi aşchii de lemn ce miros a copilărie.
De-abia acum sunt deplin pregătită să las iarna asta să plece. Acum sunt gata pentru primăvară!
Partea II – Behind Those Eyes
Bizare situaţii mă fac să oftez. Instinctul mă trădează. Oameni şi cărţi.
La penultimul SDC am luat o carte. Citisem fragmente şi mi se păreau geniale. Citisem o părere ce desfiinţa cartea şi autorul, ceea ce m-a făcut să vreau să o citesc să-mi pot argumenta plăcerea. Am vrut să citesc acea carte convinsă că o să îmi placă mult şi că o să-mi pot exprima punctul de vedere opus celui exprimat atât de dur. Greşeală! Cartea nu mi-a plăcut. Ah! Şi chiar de n-aş putea califica atât de rea această scriitură totuşi nu-mi plăcu! Deloc! Şi mă văd nevoită a semna la critica defavorabilă!
La ultimul SDC (cel de aseară) am primit o carte. De fapt fu după SDC. Îmi place să cred că nu era o carte pentru SDC. Era o carte pentru mine. Şi nu e chiar ok să cred aşa pentru că iarăşi îmi urăsc înstinctul ce pare a eşua lamentabil în ultima perioadă. Şi aş fi vrut să-ncep cartea şi să o urăsc după primele zece pagini. Sau măcar să-i recunosc o anumită valoare şi să o pot cataloga că nefiind pentru mine şi spiritul meu. Pentru a putea nega recomandarea la o următoare întâlnire. Să pot aruncă în faţă celui ce mi-a recomandat-o reproşul că nu m-a analizat destul sau poate m-a perceput greşit. Dar nu am cum pentru că deja iubesc cartea. Şi e destul
de profundă încât să mă facă să mă pierd în imagini şi să mă întorc câteva pagini în urmă pentru a reciti şi-apoi să rămân uimită că am citit puţin din ea deşi credeam că sunt aproape de suta de pagini. Şi e destul de uşoară ca să o pot citi toată noaptea doar la lumina spotului de la noptieră şi să nu-mi încurce gândurile ci doar să mă facă să visez puţin mai frumos spre dimineaţă.
Şi iată ce se întâmplă când înstinctul meu doarme. Am citit Viaţa pe un peron a lui Paler convinsă că o să îmi placă şi am urât-o, oricâte fragmente geniale are! Mi-a dat o stare rea şi sumbră. Citesc acum Foc, Anais Nin şi ameţesc doar când pun mâna pe carte. Mi-aş fi dorit să nu îmi placă. Dar îmi!
Gânduri diabolice
Exagerări de zece noaptea sau culmea pesimismului în dialogul a doi oameni optimişti.
(Ea căutând în geantă):
Ah! Pastilele…
Ce pastile…
Pastilele mele de migrenă… am câteodată migrene groaznice… (apoi zâmbind ironic) am o tumoare pe creier şi-mi dă migrene groaznice… eventualy voi muri…
…linişte…
Glumeşti cu tumoarea, nu? (de-a dreptul îngrijorat) Nu ai nici o tumoare, nu?
Păi am migrene! Groaznice! (Râzând) … şi sclipiri de geniu… de la ce crezi?
… linişte…
(Ea râzând)
Nu mai am mult de trăit… de asta fac nebuniile astea în ultimul timp…
(El e mut… nu ştie ce să zică)
Hai, măă, nu fii aşa… odată mă vei pierde cumva… şi ce preferi? Să mă pierzi ştiind că te iubesc dar mor subit şi dureros răpită de-o tumoare sau vrei să ştii că-s sănătoasă şi bine merci dar nu te mai iubesc şi nu mai vreau să te mai văd vreodată??
(El de-a dreptul speriat…tace… se foieşte. Dac-ar fi avut trei puncte le-ar fi pus. Să scape de două variante macabre. Se linişteşte şi reduce totul la un punct.)
Nu vreau să te pierd. Punct!
O lună plină, o cafea cu lapte şi o bomboană.
O lună plină ce mi-a dat dureri de cap. Sau de la bere? Sau poate vinul? Cafeaua sigur nu-i de vină dar nici n-a reuşit să mă trezească. M-am speriat de-o ploaie ca de vară cu tunete gălăgioase şi fulgere orbitoare. Sau invers. Am fost îngrijorată de oameni ce-ar trebui s-ajungă acasă pe-o ploaie atât de nemiloasă. Dar mi-a trecut lejer. Şi-apoi m-a deranjat un dor ce îl credeam ca vindecat. E prima lună plină conştientizată fără al sau zâmbet binefăcător în preajmă. Şi-o simt, ciudată lipsă, intenţionată ca fiind. O fi?
În fine, loc va fi oricând în ale mele stări de spirit pentru discuţie abstractă, zâmbet placebo şi amplificări bizare de senzaţii.
M-am dus exact în locul unde la ultima lună plină stătea cu ochii sclipitori în sus şi mă atenţiona să o privesc. Şi-am fotografiat-o!